Declararea independenţei Kosovo i-a făcut pe liderii extremişti maghiari, prin aceştia înţeleg atât UDMR, cât şi Consiliul Naţional Secuiesc, să repete şi mai apăsat obiectivul anunţat deja de câţiva ani de zile: autonomia. Nuanţările în cazul tipului de autonomie dorit, culturală sau de care o mai fi, nu reprezintă altceva decât praf în ochi.
Orice început de autonomie înseamnă un bulgăre de zăpadă aruncat la vale, care va produce avalanşa raptului teritorial. În loc ca lucrurile să fie privite în faţă, românii, care mai de care mai mari specialişti în drept internaţional, fac ce ştiu ei cel mai bine: dezbateri interminabile şi polemici. Un neam tare polemic pare să fie poporul acesta românesc, dar asta doar în sucul lui propriu. În plan extern ne pierdem orice dram de combativitate. Nu este şi cazul UDMR-ului, care, prin liderul său, Marko Bela, le-a făcut cunoscută ambasadorilor Uniunii Europene poziţia fermă de susţinere a independenţei provinciei Kosovo. Legat de viitorul UDMR la guvernarea ţării, nu au existat deocamdată decât proteste individuale ale unor lideri politici ai PNL, Ludovic Orban, Radu Câmpeanu şi Norica Nicolai. Cu toate acestea, în continuare sunt mulţi aceia care spun că UDMR-ul nu ar trebui scos de la guvernare pentru a nu-i provoca şi mai tare pe liderii maghiari. Prin această atitudine laşă, noi singuri recunoaştem că, la o adică, dacă i-am supăra mai tare pe liderii maghiari, nu am avea nici o şansă în faţa autonomiei lor. Pe lângă această debilitate politică mai apare şi calculul pragmatic al guvernului Tăriceanu, care se bizuie pe aliaţii săi unguri. Cum românii nu pot fi aliaţi între ei, pentru că mereu se bagă dracul la mijloc, suportăm consecinţele laşităţii şi ale compromisurilor date de dezbinarea noastră continuă. Nu ne rămâne decât să facem talk-show-uri, în care unii îşi continuă cursurile de drept internaţional în faţa poporului-student şi să criticăm reacţiile naţionaliste româneşti ale unora, îndemnând la calm şi temporizare.
Sunt de acord să nu ne inflamăm, dar pentru asta este nevoie ca realitatea însăşi să nu fie inflamată. Acesta este talentul nostru dintotdeauna, de a ne camufla laşitatea şi complexele de inferioritate faţă de străini, prin apologia unei şiretenii diplomatice închipuite, prin care nu ştiu cum i-am putea noi păcăli pe toţi. Atitudinea umilă faţă de extremismul maghiar a guvernului Tăriceanu s-a putut vedea încă din 2006, prin cedarea în faţa Ungariei, în problema fundaţiei Gojdu. A fost încălcat testamentul lui Gojdu, care specifica clar că bursele se dau doar românilor de credinţă ortodoxă, iar retrocedarea clădirilor din centrul Budapestei, aparţinând fundaţiei cu pricina, reprezintă un demers total abandonat de statul român. Acelaşi stat care nu răspunde de ani de zile în nici un fel provocărilor ordinare făcute de episcopul Lazslo Tokes, la adresa integrităţii teritoriale a României. În schimb, opinia publică, dimpreună cu societatea civilă, este permanent scandalizată de manifestările mai vocale ale puţinilor naţionalişti români din clasa politică. Dar aceeaşi societate civilă nu se scandalizează când vine vorba de autonomia Ţinutului Secuiesc, precum şi de mafia pădurilor din Harghita şi Covasna, care stau sub controlul mogulilor udmr-işti. Pe cine reprezintă oare cei care se pretind elita României, din moment ce atitudinea lor este una profund antiromânească?
Mulţi vor da din mână a pagubă, criticând cu un dispreţ zeflemitor inflamările naţionaliste. Aceştia sunt noii cetăţeni spălaţi pe creier de către o Europă Occidentală, care-şi dezvăluie acum falsele intenţii de unificare europeană. În această conjunctură dramatică, românii au toate şansele să asiste din nou la schilodirea lor istorică, atâta timp cât mioriţa croşetează în continuare lâna pe care o vor beli lupii secui.