Suntem o naţiune săracă, dar plină de umor. Românul face haz de necaz de când a fost lăsat de pământ, iar zestrea lui uriaşă de bancuri, snoave, sau vorbe cu tâlc este egalată doar de moştenirea la fel de imensă a înjurăturilor colorate şi extrem de expresive. Cred că sunt puţine limbi pe lume în care înjurăturile scot flori de mucegai atât de uimitoare precum în limba română. De la sfinţi şi arhangheli, expresii triviale explicit anatomice, până la cele mai elevate şi porcoase înjurături folosite pe internet, te pot lăsa mut de uimire şi îngreţoşat pe bune.

Pasiunea pentru trivial există, după cum există o nedisimulată pasiune pentru manele, politică sau fotbal. Merg mână în mână. La fotbal şi agricultură se pricepe tot românul, iar dovezile sunt evidente: la fotbal suntem belea, cu agricultura am sfeclito. Stăm în schimb bine cu politica şi curvele afişate pe la televiziuni în posturi de vedete. Nu cred să existe vreo ţară europeană în care consumul de energie al naţiunii să se rispipească atât de mult ca în politică. Pentru români, să facă politică în parc, în tramvai sau la piaţă este un modus vivendi, la fel cum italienii sau francezi se opresc din orice activitate la orele prânzului pentru a savura în tihnă o binemeritată masă de prânz. Partizanatul politic iese din tiparul normal al confruntărilor de idei sau opinii şi al respectului reciproc. Partizanul politic ţine morţiş să te convingă de adevărul lui, iar pentru asta este dispus să se certe, să insulte, să mintă. Partizanul politic are în raniţa de campanie, de care nu se desparte nici când doarme, un ventilator şi mormane de căcat pe care nu va ezita să-l împrăştie atunci când argumentele îl părăsesc. Partizanul politic nu va admite niciodată că s-a înşelat, că a greşit, nu îşi va cere scuze. Dimpotrivă, va persevera fanatic să convingă lumea că are dreptate în continuare, devenind doar sâcâitor ca o muscă. În acest punct al existenţei sale, pentru el nu mai contează că nu va putea convinge pe nimeni. Vrea doar să le mai tragă un ventilator în freză.

Evident, partizanul politic nu va lupta în uniformă, în linia întâi. Se declară apolitic, dar poartă ştanţat pe suflet numele fiarei pe care o adoră. Uneori este plătit pentru serviciile sale. Plicul este metoda naţională prin care se răsplătesc servicii, dar nu se plătesc taxe. Animalul politic trimite semnale, partizanul le decodifică şi le execută orbeşte. De aceea în politică mitocănia proliferează, onoarea a căzut răpusă de mult, iar dispreţul faţă de cetăţeni rânjeşte din spatele fiecărei găşti care se instalează la putere în oligarhia autohtonă botezată la naştere de mamoşul comunist drept „democraţie originală". Dispreţ s-a numit şi atunci când s-au tăiat pensiile şi salariile, dispreţ s-a purtat şi în vară când peste opt milioane de voturi au fost anulate, dispreţ se poartă şi atunci când „poporul suveran" îşi bagă în straiţă aproape 70% din mandate în Parlament, dar tu, vrei să te aliezi, din nou, cu UDMR, pentru că aşa dă bine la curţile împărăţiei europene. Şi tot dispreţ se numeşte, când la ceas de taină se semnează acte de coabitare duse apoi cu spinarea cocoşată la curţile Europei, înainte de a le arăta mai întâi cetăţenilor care te-au mandatat să guvernezi.

Mitocănia în politică şi dispreţul faţă de cetăţeni a fost dus pe cele mai înalte culmi în ultimii ani, iar marele cârmaci este cunoscut. Mai puţin de partizanii politici, care vor continua să tragă cu ventilatoare. Este şi acesta un drept al lor, pe care trebuie să îl suportăm ca atare şi, imperturbabili, să ne scuturăm de găinaţ. Putem însă să le întoarcem dispreţul celor care ne guvernează şi să nu renunţăm niciodată să votăm. Să protestăm dacă este cazul pentru bruma de libertate care ne-a mai rămas. Nu avem decât această cale grea de urmat şi speranţa că într-o zi vom lăsa întreagă - aşa cum frumos spunea regele Mihai al României - o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la urmaşii noştri.