Mi-e greu să cred că în spatele trâmbiţatei preocupări a ministrului de resort pentru sănătatea românilor stă altceva decât o imensă foame de bani. Dar trebuie să fii lihnit de-a dreptul ca să smulgi în anul cel mai greu al crizei jumara din mâna românului şi să înşfaci PET-ul cu suc carbogazos de la gura copiilor lui, singurele pe care şi le-a permis amărâtul să le pună pe masă din umilul ajutor de şomaj. Asta dacă nu cumva eşti tributar unor ordine impuse ierarhic, care, în solda oricui te-ai afla, se execută, nu se discută.

 

Să vii într-o ţară în care cei mai mulţi dintre elevii marilor oraşe, despre cei din mediul rural nici nu mai încape vorbă, sunt duşi de părinţi la McDonald's o dată pe an, la aniversarea zilei de naştere, sau, cel mult, de două ori, ca supremă recompensă, dacă au mai obţinut cumva şi vreo menţiune şcolară, şi să identifici ca inamic public nr. 1 alimentaţia de tip fast-food e ca şi cum l-ai dezgropa pe „cel mai mare poet contemporan" A. Toma şi l-ai pune să-şi modifice inegalabilele stihuri: „Imperialist american, căde-ţi-ar bomba în ocean", substituind ogiva cu chifteaua. Nu spune nimeni că trebuie încurajat consumul de produse alimentare cu conţinut crescut de sare, zahăr şi grăsimi, care în exces poate dăuna grav sănătăţii, dar urmări la fel de dramatice pot cauza consumatorului orice alt fel de prostituţie gastronomică, fie şi cu ingrediente exclusiv naturale. Este cu atât mai greu de crezut că îndepărtarea românului de rând de raftul cu produse aditivate se va face doar prin majorarea preţului acestora, atâta vreme cât alternativa lor ecologică, naturală, proaspătă, fără conservanţi, va afişa preţuri la fel de prohibitive ca şi până acum. Ori n-am auzit de vreo iniţiativă a ministrului Sănătăţii pentru subvenţionarea producţiei de alimente neaditivitate, altminteri extrem de rare, ca să nu spun inexistente pe piaţa autohtonă. Cum n-am cunoştinţă nici de implementarea vreunei taxe similare pe fast food în niciuna din economiile europene. Şi asta pentru că, în cele din urmă, putem vorbi despre o taxă care se îndreaptă împotriva cetăţenilor, birul perceput producătorilor urmând să-i afecteze, de fapt, tot pe consumatorii finali. Care, şi pe mai departe, din multele rele înşirate pe raft, îl vor alege tot pe cel mai ieftin, chiar dacă acesta va fi mai scump cu câteva zeci de procente decât înainte de suprataxare.

Nici întreprinzătorii din industria alimentară nu se vor simţi prea bine, atâta vreme cât majorarea preţurilor prin asimilarea valorii noii taxe va tempera consumul, dacă nu chiar îl vor reduce. În acest caz, liniile de producţie îşi vor adapta cadenţa la cererea tot mai mică a pieţei. De aici până la închiderea fabricilor şi punerea oamenilor pe liber nu va mai fi decât un pas. Din nefericire, unul fatal pentru singura ramură industrială care, chiar şi de pe marginea prăpastiei, mai putea scoate România din criză dându-i de mâncare. Ca să nu mai vorbim de efectele propagate pe orizontala unei economii aşezate după legi anapoda, care, în loc să încurajeze consumul, spoliază consumatorii şi-n loc să strângă mâna producătorilor pentru exerciţiul de supravieţuire de fiecare zi le-o striveşte la uşa blindată a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Asta da preocupare pentru sănătatea românilor, nimic de zis! Să îi protejezi într-atât încât până şi efortul de a merge la muncă să le fie contraindicat. Care, la fel ca şi consumul de produse alimentare cu conţinut crescut de sare, zahăr şi grăsimi, vezi bine că le-ar putea dăuna grav sănătăţii.

Cui foloseşte, însă, toată această tevatură, ce prezintă circumstanţele agravante ale unui veritabil atentat la siguranţa alimentară a românilor? După cum am arătat, omului de rând în niciun caz. Din aceleaşi considerente, nici bugetului Ministerului Sănătăţii, unde taxa pe fast food, deşi ar trebui să se constituie ca venituri proprii, nu va da pe dinafară. Brambureala legislativă care ar preceda oficializarea acesteia şi sistemul clientelar pe care îl va crea după implementarea efectivă vor alunga consumatorii români spre galantarele pieţelor din ţările vecine, unde introducerea unei asemenea poveri fiscale într-un an de criză profundă ar putea fi cel mult o glumă bună lansată într-un show televizat de Revelion. Nicăieri în lume statul nu se întoarce, ca la noi, împotriva propriilor contribuabili, băgându-le mâna până la cot prin buzunare sub pretextul redării sănătăţii pierdute.

Însă când ministrul Sănătăţii dintr-o ţară în care salariul minim pe economie nu trece de 150 de euro se încăpăţânează să susţină o inepţie legislativă, obligând milioanele de români care, din motive economice, nu-şi permit decât o alimentaţie rapidă, pe genunchi, sau „la varice" să-şi pună pofta-n cui, poţi să te întrebi dacă acest demnitar nu cumulează cumva şi un alt portofoliu: de exemplu, pe cel al ministrului de Finanţe dintr-o ţară vecină în care, chiar dacă are un conţinut crescut de sare şi grăsimi, nu s-a gândit nimeni să suprataxeze bogracsul.

 

Şi nici nu ar avea de ce s-o facă, dacă tot năvălesc românii să-l înghită pe nerăsuflate şi să-l transporte la cisternă de pe meleagurile pe care a descălecat marele Attila, supranumit Biciul lui Dumnezeu, spre cele pe care, 16 secole mai târziu, a încălecat micul său tiz, zis şi Piciul lui Udemereu...