Mijlocul lunii martie (15 martie) are o semnificaţie aparte pentru concetăţenii noştri de etnie maghiară. Într-o Europă unită, în care atenţia acordată minorităţilor este una destul de cuprinzătoare, respectarea simbolurilor celuilalt devine un fapt de la sine înţeles, cotidian. Istoria comună româno-maghiară din ultimele secole este departe de a fi una exemplară. Numeroase sunt momentele în care cele două naţiuni s-au ciocnit în sfera lor de influenţă din spaţiul transilvănean, ambele emiţând pretenţii asupra acestui teritoriu.

Secolul al XX-lea aduce cu sine principiul autodeterminării naţiunilor, ceea ce s-a tradus aproape imediat în respectarea voinţei populare, concretizată, în Transilvania, în opţiunea majorităţii româneşti de a se integra în România Mare. Pentru prima dată după sute de ani, românii transilvăneni, alături de alte comunităţi din spaţiul central european (sârbi, croaţi, slovaci, cehi etc.), au putut decide suveran asupra sensului vieţii lor. Comunitatea maghiară din Transilvania sărbătoreşte la 15 martie, alături de restul maghiarilor din lume, un moment important al istoriei acestora, dar nu numai, anume declanşarea revoluţiei de la 1848 în Pesta. Principiile revoluţionare erau extrem de liberale şi izvorau din cele ale revoluţiei franceze de la 1789. Generozitatea celor 12 puncte revoluţionare de la Pesta din 15 martie 1848 i-a atras pe mulţi din elita românească a Pestei şi chiar din Transilvania de partea ideilor acestei revoluţii. În euforia momentului, George Bariţiu a declarat că ziua de 15 martie a fost una deosebită pentru el. Asta nu a însemnat că peste numai 10 zile nu şi-a schimbat opiniile. Revoluţia maghiară dorea libertate, egalitate şi fraternitate, dar numai pentru unguri. Revoluţiile paşoptiste, maghiară şi română, au fost în anii 1848-1849 în antiteză tocmai pentru că partea maghiară nu recunoştea posibilitatea unui dialog de pe poziţii de egalitate cu revoluţionarii români ardeleni. Momentul Seghedin, în care Bălcescu şi Kossuth au căzut la pace, a fost unul tardiv atât pentru revoluţia maghiară, cât şi pentru cea română din Transilvania. Că cele două naţiuni, română şi maghiară, puteau şi pot conlucra foarte bine într-un spaţiu transilvănean românesc, maghiar şi european deopotrivă este un fapt deja dovedit. Rămânând în registrul istoric paşoptist, putem spune că există şi exemple care arată că dezideratele comune, libertate, egalitate, fraternitate în cazul 1848, pot uni durabil destinele celor două naţiuni. Acest fapt este ilustrat inclusiv de un interesant personaj originar din Beiuş, Iulian Cune pe numele său, care a intrat în vâltoarea evenimentelor paşoptiste cucerit de generozitatea ideilor epocii. Plecat din Beiuşul natal, acesta s-a înrolat în armata revoluţionară maghiară condusă de Kossuth. În foarte scurt timp, beiuşanul s-a remarcat ca un soldat destoinic, lucru ce i-a atras prietenia lui Lajos Kossuth, care l-a ridicat în numai câteva luni la gradul de locotenent. Nu peste mult timp, Iulian Cune ajunge în imediata apropiere a generalului Bem, polonez de origine. Înfrângerea armatei conduse de Bem la Şiria de către armata ţaristă îl face pe beiuşeanul Iulian Cune să ia calea pribegiei, urmându-l îndeaproape pe prietenul său Lajos Kossuth. Prin 1852 îi găsim pe amândoi refugiaţi în Imperiul Otoman. De acolo au luat drumul Siriei, pentru a ajunge, nu peste mult timp, în Egipt, la Alexandria. Îmbarcat alături de Kossuth la bordul unui vas englez, Iulian Cune ajunge în Anglia, de unde pleacă în Statele Unite ale Americii.

Scurta evocare a acestui episod istoric demonstrează faptul că între cele două naţiuni, românii şi ungurii, pot exista relaţii dintre cele mai fertile, dacă acestea sunt acompaniate de interese comune. Şi în 1848, ca şi acum, în 2011, buna vecinătate şi convieţuire se află printre ele...