Soarta ţării este sumbră, poporul rătăceşte în exil prin ţări străine, iar o parte se stinge, fie de boală, fie de moarte. Nu peste mult timp va veni vremea  când se va prăbuşi şi onoarea familiei, având loc o degradare morală de parcă un şarpe şi-a făcut culcuş în inimile noastre.

 

Poporul român parcă este obosit şi se lasă culcat la pământ, aşa cum face cămila când aşteaptă să fie încălecată de cineva. Românii sunt umiliţi, atât în ţară, cât şi în străinătate, aşa cum n-au mai fost niciodată, dar nu se găseşte nimeni care să le apere onoarea. În străinătate, românii fac muncile cele mai grele şi mai degradante, iar femeile sunt batjocorite de nişte secături, căci oameni nu se pot numi. Condiţiile în care muncesc românii în fermele agricole sunt mizerabile, umilitoare, iar munca extenuantă de 10-12 ore pe zi nu este plătită corespunzător. Puterea nu trebuie să mai tolereze starea de sclavie a românilor care-şi câştigă pâinea cea de toate zilele în alte ţări, având obligaţia morală de a-i încuraja să revină în ţară, unde fermierii români se plâng că nu găsesc forţă de muncă, la fel ca şi producătorii industriali şi din servicii. Şi asta în timp ce la târgurile pentru ocuparea forței de muncă rămân, întotdeauna, mii de locuri de muncă neocupate, deoarece nu sunt pe placul unora, care vor salarii mari și muncă puțină. Acești osândiți ai sorții „exilați” prin străinătate sunt ca un arbore tăiat de la rădăcină, despuiat de frunze și flori, mii de furnici alergând pe coaja lor. Ei trebuie să înțeleagă că acolo nu sunt nimic, că nu aparțin acelui pământ și să fie mulțumiți că li se îngăduie să respire aerul lor, că se încălzesc la soarele lor, că se luminează cu lumina lor. Cine la va sări în ajutor, când în acea țară străină se va întâmpla ceva rău? Acolo ei nu vor putea să meargă la mormintele părinților lor să se tânguiască, să-și plângă soarta și durerea, ca să-și ușureze sufletele. Pe de altă parte, oamenii nu trebuie să uite că, atunci când ei sunt în primejdie, ei trebuie să se agațe de haina lui Hristos, ca Sf. Petru și să meargă împreună pe drumul vieții și în mod sigur vor fi salvați. Din păcate, țara noastră a devenit o „vale a plângerii”, unde virtutea a devenit o barcă cu pânze, cu care facem prea puțin drum pe „marea vieții”. Virtutea folosește doar ca o sobă în luna august, căci spiritul licențios încalcă regulile bunei cuviințe. Politicienii dobândesc faima la un preț ieftin, aruncând vorbe în vânt, adevărate enormități. Mâna funestă a politicienilor a schimbat natura încât a ajuns „un loc al groazei”. Pădurile au fost despuiate de podoaba și frumusețea lor. Pământul, din brazdele căruia ne hrănim de-o veșnicie se vinde străinilor bucată cu bucată. Trăim într-o lume ticăloasă în care se vinde totul, dezmoștenindu-ne urmașii prin afaceri misterioase, lăsând moștenire urmașilor doar rușine și lacrimi. Ce judecată ne așteaptă dincolo de moarte, când urmașii noștri își vor da seama că nu le-am lăsat nimic? Ce să răspundem nepoților noștri, atunci când ne vor întreba de pierderea atâtor vieți în lupta de veacuri, pentru apărarea gliei strămoșești și întregirea țării, scăpându-ne pe noi de atâtea suferințe, dacă o dăm străinilor? Mai devreme, nu mai târziu ne vine sorocul, căci sunt multe frunze agățate de „arborele timpului”, iar timpul este frunza vremelnică a vieții, dar trebuie să fim demni. Orice vină atrage după sine, în mod fatal, pedeapsa lui Dumnezeu, singurul judecător care nu poate greși, iar omul nu ar cădea în greșeală, dacă nu și-ar izgoni de lângă el „îngerul păzitor”. Așa se uită că bogățiile țării aparțin tuturor generațiilor, nu numai unei generații, iar generația care îi dezmoștenește pe urmași este dușmană a propriului sânge și face o faptă de neiertat. Atunci când suntem învinși ne învinovățim destinul uitând că destinul ni l-am făcut cu mâinile noastre. Din păcate, nici generația tânără nu se ridică la nivelul așteptărilor, limitându-se să facă mult zgomot, ca rândunelele când se apropie șoimul de copacul în care stau. La munca fizică nu se prea înghesuie, țintind posturi de muncă puțină și salarii mari, chiar de la început. Pentru ați câștiga existența, nu trebuie să te dai în lături de la nicio muncă. Experiența și aventura străinătății trebuie să convingă generația tânără că trebuie să fie rezistentă, zdravănă și neîncovoiabilă și să lupte cu toate fibrele vieții ei, pentru a asigura triumful asupra greutăților vieții și să nu mai tolereze această situație, care ne apasă foarte greu. Tineretul trebuie să treacă de la „zgomote” la fapte, de la lozinci și inscripții mai mult sau mai puțin inteligibile, purtate cu „fală” pe străzi, la o muncă asiduă și responsabilă pentru a scoate țara din starea de „vale a plângerii”. Gata cu pomenile și cu ajutoarele sociale pentru trândavii în putere, care nu vor să muncească!