Există de ani de zile o nemulţumire anti-sistem politic românesc, care, dusă până la consecinţele sale ultime, ar însemna  măturarea clasei politice. Să nu ne imaginăm că acest of atinge culmile disperării, el se consumă mult în faţa televizorului, iar pe alocuri, şi pe la proteste. Însă această nemulţumire poate avea efecte mai degrabă negative.

Atât timp cât nu există o alternativă, totul e în van, ceea ce naşte riscul apariţiei profitorilor. Ei au şi apărut. Dacă unii bombăne, alţii se gândesc să profite de asta, făcându-şi un partid televizor cu care vor să invadeze Parlamentul. Multe din simpatiile partidului OTV vor fi generate în acest an electoral de retorica anti-sistem. Pe de altă parte, nici nu poate fi altfel la români. Chiar dacă s-ar naşte o mişcare de jos în sus, nu există ceva mai uşor decât coruperea ei, ademenirea cu avantaje. Până acum nimeni nu a demonstrat de douăzeci de ani că are sufletul atât de tare încât să nu cedeze tentaţiilor, oportunismul fiind religia noastră naţională. E un cerc vicios creat de societatea noastră din care foarte greu se va ieşi vreodată. Zilele acestea de protest ne arată, tot în logica acelui cerc vicios al oportunismului, că nu avem nici măcar o masă mare de nemulţumiţi civici, care, prin numărul lor, să pună presiune pe guvernanţi. Se tot vorbeşte de număr, în spiritul ideii că mărimea nu contează, pentru a salva simbolistica protestului. El, totuşi, contează, marile mişcări au nevoie de mase mari. Doar aşa un guvern poate demisiona, având sute de mii de protestatari în faţa sediului său, care nu se dau duşi până nu are loc gestul de onoare. Orice putere responsabilă ar conştientiza atunci că se duce în cap din punct de vedere electoral şi ar opera sacrificii majore. Însă în cazul de faţă e suficient să-l mătrăşeşti pe Baconski printr-un gest mârlănesc şi eventual să pregăteşti şi alte mici sacrificii politice. Nu e nevoie de căderea întregului guvern. În ceea ce-l priveşte pe domnul Baconski, pe lângă anumite gafe sau linguşeli, dacă te gândeşti că o să rămână Igaş ministru, parcă măsura pare şi mai nedreaptă. Guvernul va ceda, dacă va simţi că se îngroaşă gluma, până atunci merge pe minima rezistenţă. Atitudinea faţă de unele categorii defavorizate va continua să fie una ambiguă. Din păcate, printre categoriile defavorizate efectiv, există şi semeni speciali, precum revoluţionarii, ceea ce ne face să vedem că impostura la români naşte forme halucinante. Cum adică tu eşti revoluţionar? Ca şi cum ai fi echivalentul invalidului de război. Omul merge la război nu pentru că vrea, ci pentru că e obligaţia lui faţă de ţară, statul îl trimite la război. Pe când a fi revoluţionar reprezintă o opţiune proprie. Nu-ţi cere nici statul, nimeni să faci revoluţii. Deci statul nu este obligat să te răsplătească. Iar dacă eşti de meserie revoluţionar, atunci cu asta te ocupi. Nu stai în ajutor de revoluţionar de 22 de ani încoace. E ca şi cum Che Guevara ar fi cerut, după revoluţia din Cuba, pensie de revoluţionar, iar după aceea să trăiască doar pentru a încasa beneficiile. În rest, actorii politici asigură spectacolul, de la penibilităţi de gospodină de partid, care cere soţiei preşedintelui să influenţeze demisia acestuia, la Ioan Oltean, care face acum pe bădia cel înţelept, dând dreptate oamenilor. Specimene de acest gen, de nea' Caisă, populează multe filiale ale tuturor partidelor. De fapt, partidele sunt un amestec eterogen de personaje gen şefi de CAP, intelectuali oportunişti şi rechini. Din această combinaţie n-are cum să iasă ceva bun.

Oricum, vrem, nu vrem, îi avem, iar anul 2012 e unul în întregime dedicat războiului electoral. Că vor fi anticipate, că nu, demisii sau nu, toate acestea sunt doar muniţia din arsenalul electoral. Bătălia finală este pe procente. Un procent sau două în plus pot fi aur, aşa că nu se va precupeţi niciun efort în această luptă, lăcomia politică fiind fără margini.