Din secolul al XVI-lea, denumirea de Oradea Mare apare pe hărţile occidentale în limbile maghiară, germană, latină sau italiană. Prima atestare scrisă a oraşului, păstrată până astăzi, datează de la începutul secolului al XII-lea (1113), în care se menţionează numele episcopului catolic Sixtus de Oradea (Sixtus Varadiensis).

Numele oficial de Oradea Mare se va statornici abia în urma deciziei Dietei transilvane din Turda, în 1557, pentru ca din acest secol, al XVI-lea, denumirea oraşului să apară pe hărţile occidentale ca Oradea Mare, în maghiară, germană, latină sau italiană. În legătură cu originea cuvântului varósi, à propos de cei care o fixează în preistorie, el nu putea apărea nici măcar în greaca veche, fiindcă a doua literă a alfabetului (beta) corespundea sunetului b, de unde cuvântul alfabet, după numele primelor două litere. Abia la sfârşitul antichităţii, după Căderea Imperiului Roman de Apus (476), mai exact din timpul împăratului bizantin Iustinian cel Mare (527-565), istoria, cultura, literatura se scriu în neogreacă. A doua literă a acestui alfabet (vita) nu mai corespundea literei b, ci v, ca în varósi. Varósi era un sinonim al cuvântului vechi grecesc polis- cetate, oraş, stat, cu deosebirea că varósi desemna o cetate locuită, o comunitate de oameni, urbe, târg sau oraş. Unii etimologişti (Laurenţiu Nistorescu, Philologica Banatica, 2/2011) derivă cuvântul oraş din radicalul chora care în neogreacă desemna o unitate administrativă extra-muros, sătuc, cătun, pe lângă polis. Oricum Constantinopolul devenise a doua Romă. Influenţa bizantină asupra sud-estului Europei, inclusiv a ţinuturilor noastre, se face resimţită, intrând în concurenţă cu limbile şi cultura slavonă, chiar înainte de stabilirea ungurilor în Panonia, încât nu e de mirare că la multe nume de localităţi se apelează la cuvinte greceşti. Dicţionarul etimologic al limbii române de Alexandru Ciorănescu, Ed. Saeculum I.O., Buc. 2002, p. 562, dă următoarea explicaţie cuvântului ORAŞ (-ŞE), s.n. - Urbe, târg, cetate, de la maghiarul város (Fr. Miklosich, Die Fremdworten in den slavischen Sprachen, Vienne, 1867, p. 73; Al. Cihac, Dictionnaire d`etymologie daco-roumaine, II, Frankfurt, 1879, p. 816),  cf. sârbă şi croată varoš, albaneză varroš, neogreacă varósi. Originea cuvântului compus Oradea Mare / Nagyvárad, cu componentul maghiar város sau echivalentul românesc oraş,  iese de sub orice îndoială, din moment ce trei dintre cei mai mari etimologişti din sud-estul Europei îl derivă din etimonul neogrecesc varósi, fără să fie suspectaţi de niciun fel de naţionalisme. În plus, mai trebuie adăugat că în unele limbi slave de sud şi apus, cel puţin în cehă şi slovacă, la cetate se spune hrad, printr-un fenomen de vocalism parţial, spre deosebire de limbile slave răsăritene (rusa, ucraineana) care spun gorod sau horod, de unde Novgorod (Oraşul nou), Horodişte, Horodnic. Maghiarii, care aveau obiceiul să şteargă numele toponimelor străine, mai ales slave, spre dauna istoriei lor, au tradus prima capitală a Ungariei prin Székesfehérvár. În limba slavă era stolicinyibelehrad, adică Cetarea Albă de Scaun (de tron al regelui). Crezând că folosesc un cuvânt de-al lor, maghiarii au înlocuit slavonul hrad cu un etimon neogrecesc: varósi, după cum azi unui obiectiv turistic ca Cetăţile Ponorului din Apuseni să i se spună Csodavár. Pécs, nu departe de Mohács şi de graniţa cu Serbia, se numea Petikostolje - oraşul celor cinci biserici (de la sl. piat` - cinci şi kostol - biserică). Inclusiv numele celei de-a cincea zi din săptămână, péntek, cred că e de origine slavă (polonezii şi azi la cinci i spun pent`). N-am cercetat încă numele părţii din dreapta Dunării a capitalei maghiare (spunem maghiare sau ungare, după cum derivăm denumirea din strămoşii legendari Mágor sau Ugor), dar  Pesta categoric derivă din slavul pustoi - pustiu, gol, nelocuit de nimeni, după cum le plăcea ungurilor să spună că au găsit Câmpia Panonică. În materie de naţionalism lingvistic, românii au dat dovadă de mai multă moderaţie şi realism. Alba Iulia se numea înainte Bălgrad (vedeţi Biblia de la Bălgrad, 1588),  ca şi capitala Serbiei de astăzi, Belgrad, dar numeroase alte toponime, urme de neşters ale trecerii slavilor peste teritoriul ţării noastre, au rămas neschimbate: Râmnicul Vâlcea (de la sl. ryba - peşte sau rybnik - baltă cu peşte, heleşteu şi vlk  sau volk - lup), Dâmboviţa (de la sl. dombă -  stejar), Bucovina (sl. buk - fag), Târnava (sl. trn - mărăcine) etc.

Şi iată cum orice mister sau lucru necunoscut, cum probabil în cazul de faţă a fost numele oraşului Oradea Mare, se destramă dacă este înţeles şi explicat prin factori multipli şi realişti de natură geo-politică, istorică şi lingvistică.