Ultimele scenete politice ne demonstrează că dacă avem ceva de câştigat de pe urma politicii e doar căscatul ochilor spre spectacolul de replici, gesturi şi grimase făcute de dragul jocului electoral.

Faptul că se discută la nesfârşit despre bomba aruncată de preşedinte, ca să pice trompa opoziţiei, vorba fabulei, denotă pofta de bârfet politic. Telenovela propunerii este absolut nesemnificativă pentru problema economică. În acest sens, ar fi valabilă şi la noi zicerea celebră al lui Bill Clinton: "It`s economy stupid!", adresată în campania electorală din 1992,  lui G. Bush, care bătea câmpii cu războaiele Americii. Dar asta dacă privim din afară, cu o anumită detaşare. Inevitabil însă trebuie să ne adaptăm la condiţiile climatului mioritic. Politica românească se clădeşte aproape exclusiv pe aceste manevre de imagine. În condiţiile acestea, ultimele izbucniri ale preşedintelui îl configurează ca fiind numărul unu, pentru PDL, în campaniile electorale de anul acesta. E drept că sunt şi greu de găsit trompete electorale la portocalii. Un partid în care "greii" sunt doar la nivel financiar şi ici colo nişte "succesuri" pe tocuri, care cad într-o lumină favorabilă doar atunci când e vorba de a face numărătoarea feministelor cu privire la procentul de reprezentare a femeilor în politică. Mai sunt şi câţiva intelectuali, mai mult sau mai puţin simpatici, dar care dacă vorbesc prea mult li se aduce aminte că ei sunt doar intelectuali, ceea ce e destul de puţin în ochii animalului politic atoateştiutor. Numitorul comun al tuturor acestor categorii relativ eterogene este acela de-a sta sub capacul căpitanului de vas, care e un fel de Ismail plus Gherasim, şi la ciorbă şi la cârmă, şi-n general e singurul care obişnuia să ridice toate pânzele sus. Aceasta arată o construcţie politică a PDL-ului, defectă congenital. Partid de lider care s-a urcat pe catargul nemulţumirii populare speculând prin demagogia politicianistă toate temele sensibile pentru electorat. Cât timp s-a umflat balonul cu aer, zborul a funcţionat, iar pleaşca îşi făcea efectul. Acum pleaşca se dezumflă văzând cu ochii. Politicienii PDL au stat eclipsaţi de Traian Băsescu, iar acum şi dacă ies în faţă, nimeni nu i-ar vedea decât ca pe nişte executanţi ai preşedintelui. De aceea reproşul prezidenţial la adresa pasivităţii vocilor din PDL e oarecum nejustificat. PDl-ul n-a încurajat sportul de echipă, oricât s-ar vorbi de promovarea tinerilor şi a femeilor. Atât timp cât este un jupân care supraveghează totul, de care depinde totul, partidul e dependent de acel lider. Cu cine să facă PDL-ul campanie electorală credibilă? Cu Emil Boc? Acest Spiridon, bun de trimis după ţigări de jupân Dumitrache. Asta demonstrează că politica românească rămâne tributară atât centralismului, cât şi dependenţei de stăpâni care vor în jurul lor doar servitori, care, atunci când lucrurile merg bine sunt mângâiaţi pe cap, iar la rău sunt arătaţi ca nefiind buni de nimic. Servitorul este ideal din acest punct de vedere, în orice ipostază cade vinovat în faţa stăpânului. E valabil şi la alte partide. Să nu uităm că liderul PNL a preferat sfătuitori anonimi în dauna unui Neagu Djuvara. E o chestiune tipic românească să preferi puterea pe care ţi-o dă micimea supuşilor în dauna valorii, oricât de utilă şi de necesară ar fi aceasta. Revenind la PDL, dincolo de eşecul guvernării axate exclusiv pe măsurile de austeritate, evident necesare, dar la îndemâna oricărei forţe politice, se întrevede şi o destrămare a ţesăturii plasei, un năvod rupt cu care regele pescar mai poate visa doar la peştişorul de aur.