În buna tradiţie dâmboviţeană, agenda politică trebuie ţinută mereu ocupată cu teme de rezonanţă istorică. Trecută un pic în plan secund, tema regionalizării va reveni la momentul oportun. De ea se va trage în toate părţile, şi-n bunul obicei românesc se va găsi o parte bună în orice colţ al mesei. Ori va fi săltat elanul reformist, ori cel naţionalist, odată ce vor reintra în călduri udmr-eii.

Tot din arsenalul cu teme de răsunet electoral fac parte vasta şi impozanta dezbatere legată de revoluţionarii beneficiari pecuniar sau desfiinţarea Institutului Revoluţiei Române. Din 2004 de când au ajuns la putere portocaliii, făcându-i uitaţi pe roşii, era tot timpul din lume pentru rezolvarea acestor aiureli. Dar dacă vii şi condamni comunismul, doar ca intelighenţia oportunistă să aibă un alibi pentru o susţinere necondiţionată, contra unui trai omnivor bugetivor, atunci e normal să nu marchezi în două mandate nicio măsură efectivă. În bună coerenţă cu pasul început atunci se putea desfiinţa şi acest Institut al Revoluţiei Române, care, şi numai pentru că îl are în sânul său pe Gelu Voican Voiculescu, n-are cum să aibă de-a face vreodată cu adevărul istoric despre evenimentele din 1989. O pomană bugetivoră păstrată la fel ca beneficiile multor revoluţionari contrafăcuţi. E şi logic ca o revoluţie contrafăcută să nască şi aşa ceva. Unde s-a mai văzut ca tu să primeşti terenuri şi indemnizaţie pentru că ai participat la nişte evenimente, cel puţin ciudate. Ce-ar fi trebuit să ceară Petre Ţutea după 13 ani de puşcarie stalinistă? Culmea, el mai spunea că poporul român i-a oferit onoarea de-a suferi pentru el. Deci toate acestea trebuiau spulberate odată cu condamnarea comunismului. Nu s-a întâmplat nimic. Ba dimpotrivă, Emil Boc a redus, ca măsură anti-criză, şi beneficiile, oricum simbolice, a foştilor deţinuţi politici şi a deportaţilor în Bărăgan şi Rusia, condamnându-i încă o dată. Aici mai putem vorbi de compensaţii, chiar dacă ele sunt simbolice, pentru că şi dacă ar fi în lingouri n-ar mai putea şterge suferinţa infernală la care aceştia au fost supuşi. Oamenii ăia n-au intrat în alimentare să ia borcanele cu castraveţi şi sticlele cu lapte, ci au trecut prin Infern. Dar nu e de mirare că "uriaşul" premier ia aceste măsuri, când ai sânge de UTC-ist e mai greu să simţi altfel. Iar când un bunic de-al tău devine primar, după 1945, în satul tău, Răchiţele, din oportunism bolşevic, şi-l vinde pe fostul primar, Teodor Şuşman, care ulterior se răzbună ca apoi să sfârşească lichidat de comunişti, e şi normal să mergi pe linia ascendenţei tale. Acesta rămâne renegat în satul său, acolo unde clanul Boc e la putere, apărându-şi memoria bolşevică. Însă acestea sunt exemple cu-n grad de oripilare redus pe lângă faptul că-n perioada politică desfăşurată sub stindardul condamnării comunismului, mor de bătrâneţe, torţionari feroce, ca Gheorghe Enoiu, decedat în 2010, sau generalul Pleşită, 2009, şi atâţia alţii, ca să nu mai vorbim de cei care vieţuiesc netulburaţi şi la ora aceasta. Nimeni nu a suferit nicio pedeapsă, nimeni nu întreprinde nimic, doar că vine 2012 şi trebuie pusă din nou goarna anticomunistă la suflare. O să revină câteva declaraţii tăioase legate de dosarul revoluţiei şi a mineriadelor, dăm iar vina pe blocajul şi corupţia justiţiei, şi nimic mai mult. Şi uite aşa  s-au scurs opt ani de condamnare a neantului, cu teme numai bune de aţâţat nervul electoral slab. Dar probabil că şi actualii conducători după ce vor lăsa sceptrul, vor lua condeiul şi îşi vor publica memoriile compensatorii, unde ne vor spune cum s-a greşit, ce nu s-a putut, ce-ar fi trebuit să se facă, totul făcut cu speranţa editorială de coafare a sarcofagului politic. Şi uite aşa, luptătorii pe baricada oportunismului nu vor fi condamnaţi niciodată. Poate în Iad. Doamne ajută!