Celebrul CNA, una din multele instituţii de pomană ale României, a căutat cu lumânarea o sancţiune pentru emisiunea "Profesioniştii" a Eugeniei Vodă, unde ziaristul Ion Cristoiu a făcut o caracterizare pozitivă la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta afirma că în urma studierii din arhivă a dosarelor sale de la Siguranţă, nu reiese că Zelea Codreanu ar fi fost corupt. Câteodată adevărul e măgulitor şi când vine vorba de personajele controversate ale istoriei. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că, deşi are mai puţin sânge pe mâini decât în perioada Sima, mişcarea din vremea lui Codreanu are şi ea crimele ei, dar le are şi Carol al II-lea şi întreaga sa maşinărie de stat ce conducea România prin represiune.

Faptul că un gazetar din secolul XXI vine şi cercetează documentele istoriei, după care reproduce adevărul acelor documente e un demers firesc şi de bun simţ. Toate personalităţile istorice au luminile şi umbrele lor, de ce n-ar exista o dezbatere! Însă mai tot timpul canonul şi cenzura vremii au făcut poliţie culturală în orice epocă. Pentru orientările lor politice discutabile, personalităţile veacurilor anterioare îşi pierd şi statutul de om şi de genii, devenind aidoma criminalilor de la Auschwitz. Cioran şi Eliade trăiesc asta în Vest, unde sunt deposedaţi treptat de meritele culturale. Aceasta e poliţia lui politically correct. Sigur că acest tip de caz e frecvent în Occident, deci, nimic nou sub soare. Reacţiile ONG-urilor şi a instituţiilor de comando cultural au fost previzibile şi cu această ocazie. Cum previzibilă a fost şi reacţia a zece intelectuali, în frunte cu Pleşu şi Liiceanu, care într-o scrisoare de câteva zeci de rânduri reuşesc să arate de ce România nu are nici la ora aceasta intelectuali de principiu. Întâi, apărând-o pe Eugenia Vodă, aceştia invocă argumentul perfect valabil, că o ideologie totalitară nu trebuie contrată cu ceva de aceeaşi extracţie. Totalitarismului ideologic al secolului trecut nu trebuie să i se opună vânătoarea de vrăjitoare a poliţiei culturale ce poartă în piept insigna lui politically correct. Până aici e bine, mai departe aceeaşi domni intelectuali aruncă în aer tot ce afirmaseră înainte. Ei reproşează CNA-ului că dacă tot s-a sesizat la afirmaţiile făcute în emisiunea Eugeniei Vodă, de ce n-a făcut-o şi vizavi de omagiile aduse de unele televiziuni la înmormântarea lui Adrian Păunescu, asociat cu-n regim criminal. Sigur că taţii lui Tismăneanu şi Patapievici nu pot fi asociaţi cu-n regim criminal, nu atunci s-a suferit cel mai mult în România, adică în anii 50, nu atunci a existat lupta anticomunistă din munţi, comunismul trebuie condamnat atunci când au trăit, în siguranţă, totuşi, Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Tismăneanu. Revenind la contradicţia intelectualilor, cum rămâne treaba cu politically correct, care nu trebuie aplicat în combaterea totalitarismului? Sau dacă acest politically correct loveşte şi-n duşmanii, şi-n rivalii culturali din timpul vieţii lor, atunci se poate  justifica? Cam aici a eşuat argumentul de principiu adus de gherilla intelectuală urbană, şi anume atunci când a venit vorba de frecuşul lor personal. Şi uite aşa se falsifică la noi şi epocile, fiecare trăgând spuza pe perioada lui, un fel de luptă pentru monopolul suferinţei. Se alătură acestor anticomunişti de brifcor şi Cristian Tudor Popescu, care vede în recentul film al regizorului Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe, dedicat partizanilor din munţi, doar o mişcare hippie, avant la lettre, nişte tineri care vroiau s-o haiducească, nicidecum nişte luptători anticomunişti, pentru că n-aveau organizare. Cum îşi imaginează posibilă organizarea politică CTP în anii de cruntă hărţuire '50 rămâne totuşi un mister. Oamenii au ajuns în munţi nu de bunăvoie, ci fiindcă acolo se mai puteau refugia dacă nu urmau linia.

Însă, se pare că la noi nu trebuie schiţat portretul luptătorului la tinereţe, ci portretul luptătorilor la bătrâneţe cu comunismul, cei care puneau sare pe paharul berii şi înjurau în surdina braseriei clanul Ceauşescu şi care după '90 şi-au reglat conturile retroactiv cu perioada, iar acum, la  senectute, se împlinesc apoteotic în mari corifei ai anticomunismului.