Comunismul a murit. A murit, dar nu a dispărut. Comunismul este încă în floarea putrefacţiei. Descompunerea-i putridă emană mirosuri greţoase. Pute în toată societatea, de sus până jos. Aceste gaze toxice ale putreziciunii comuniste sunt, în primul rând, o superficialitate cu o tentă de nesimţire la toate nivelele societăţii, tentaţia autoritarismului de tip satrapial, fiecare este satrap pe peticul său de cârpăceală şi groaza tipic comunistă de dialog, în plus necunoaşterea şi, ca atare, neînţelegerea dialogului.

Importanţa dialogului a fost sesizată de acum 2.500 de ani. Solon a dat o lege prin care cel care întrerupea dialogul din agora era pasibil de ostracizare. De altfel, a prelua ideea de la interlocutor, a o prelucra individual şi apoi a o livra din nou interlocutorului presupune minte şi civilizaţie. La noi, în orice context social, toată lumea vorbeşte în acelaşi timp, toţi strigă spre a fi auziţi, niciunul nu îl ascultă pe celălalt, fiecare vrea doar să-şi strige părerea, intră peste vorba celuilalt care încă nu şi-a terminat ideea sau turuie tâmpenii fără oprire, cu intenţia vădită de a nu-l lăsa pe celălalt să deschidă gura, spre a nu-i da timp. Aşa că la noi se aud cei care mugesc mai tare, nu cei care gândesc cu voce scăzută. Televiziunile şi radiourile nu fac excepţie, din contră, sunt modele de tipul cârdului de gâşte. Fiind prost întocmite, fiecare lege poate fi interpretată în multe feluri. De aceea a fost posibil timp de 21 de ani ca fiecare şefuţ peste un colectivuţ să se creadă sultan peste un harem, comportându-se în numele legii, în mod discreţionar şi ocult. Ocultarea face parte din comportamentul de tip mafiot. Nimic nu este mai periculos pentru o activitate mafiotă decât transparenţa. Satrapul nu ar putea fi satrap dacă s-ar şti tot ce face şi cum face. Despre superficialitate? Cât este iarna de lungă, indiferent de frig, găsesc uşa de la intrarea în secţie larg deschisă. Pe coridor a fost pus un calorifer care stă ca afară şi încălzeşte curtea. Intră şi ies oameni de toate categoriile sociale, personal sanitar, bolnavi, aparţinători ai bolnavilor etc. Niciun mijloc şi niciun efort de atenţionare nu-i poate face să înţeleagă faptul că acea uşă, ca orice uşă, a fost făcută pentru a închide, că acel calorifer nu a fost pus acolo ca să încălzească curtea, că gestul înseamnă bani aruncaţi la gunoi, că acei bani sunt luaţi inclusiv de la ei etc. Nimic, nimic! Nu-i al lui personal, nu îl interesează. Este incapabil să înţeleagă faptul că un interes privat nu se poate realiza, nu este complet, fără interesul general, că interesul general este parte componentă a interesului privat. Această atitudine este întâlnită pe toate palierele vieţii sociale. Ionică are de achitat o taxă. Se plânge de incorectitudini într-o direcţie sau alta. La ghişeu, Costică nici nu-l ascultă, cu nepăsare şi distant dispreţuitor: "Nu-i treaba mea, eu doar execut ceea ce trebuie la ghişeu!" Vine rândul lui Costică să meargă la „ghişeul" lui Ionică. Aceeaşi scenă, doar că s-au schimbat rolurile. Şi fiecare ajunge la fiecare în această ipostază. Când e la "ghişeu" nici unuia nu-i trece prin cap că şi el va ajunge la "ghişeul" altuia. Imaturitate şi o superficialitate care te siderează. Lipsa de empatie faţă de celălalt şi de responsabilizare pentru ceea ce face este uluitoare. Această formalizare (mortificare) a relaţiei cu munca depusă are aceeaşi sursă în societatea marxist-leninistă. De fapt, lozinca era „eu mă fac că muncesc, ei se fac că mă plătesc". Comunismul a murit, reflexele încă nu au dispărut. De-a lungul timpului statul a fost resimţit de către români ca un duşman. Istoria l-a amprentat cu această idee, dar niciodată statul nu a fost resimţit mai duşman ca în comunism, inclusiv de către cei care acuma sunt nostalgici, dacă pot fi sinceri cu ei înşişi. Lozincile erau, vă aduceţi aminte:"Fiecare trăieşte de acolo de unde munceşte" şi "Românul se descurcă". Erau îndemnuri indirecte, acceptate oficial, tacit, ca abuzurile materiale ale statului comunist să şi le repare fiecare, după cum îl duce mintea, furând de la locul de muncă. S-a format un reflex. Când legile României au devenit legile Vestului Sălbatic acest reflex a devenit reflexul social dominant. Soluţia nu este a nega, a înjura, a murdări ideea de neam, ci aceea de a educa şi reeduca prin învăţământ corect - şcoală, biserică, elite (?!), cultură etc. - şi prin legi corecte şi funcţionale.

Până atunci, şi poate mai important, trebuie ca fiecare la locul lui între cei din jurul lui să facă ceea ce trebuie responsabil să facă, dacă îl duce mintea. Pentru a înlătura resturile comunismului în putrefacţie din această ţară este enorm de mult de lucru. Starea este tranzitorie. Ea nu trebuie să dezarmeze, ci să ambiţioneze.