Recenta confruntare fotbalistică România-Kosovo, desfășurată în preliminariile Campionatului European 2024, faza grupelor, a stârnit “mari valuri politice”. Acestea au fost generate de un bener și scandările unei părți a spectatorilor români, grupați în galeria lui “Gogoașă”, care le-au transmis oaspeților, prin voce și scris, un adevăr istoric: “Kosovo e Serbia”, neacceptat de granzii politici care conduc Europa la ora actuală, respectiv UE străjuită din spate de SUA.

Generațiile tinere, care nu cunosc adevărata istorie națională, iar pe cea universală numai pe “sărite” – atât cât convine tartorilor momentului, îndrăznesc să le ofer câteva detalii îmbrăcate în haina politică a zilelor noastre. Între români și sârbi, încă din anii evului mediu când ambele popoare luptau împotriva expansiunii Imperiului Otoman, apoi a asupririi acestuia, au fost relații bune, de întrajutorare, de apărare a Ortodoxiei. La mijlocul secolului al XIV-lea statul feudal sârb independent atinge apogeul teritorial, organizatoric și militar sub Ștefan IV Dușan. Inima regatului era Kosovo, o regiune muntoasă, considerată leagănul națiunii medievale sârbe. Provincia se învecina cu teritoriile albaneze ocupate un timp de cneazul Ștefan IV Dușan. La 15 iunie 1389, în bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), cneazul sârb Lazăr este învins de otomani. În următorii șaptezeci de ani Serbia este transformată treptat în pașalâc turcesc (1459), la fel și Albania după rezistența eroică a liderului albanez Skanderbeg și moartea acestuia (1468).

Secolul al XIX-lea marchează întețirea luptei antiotomane la popoarele din Balcani, a căror conștiință națională se maturizează în etape, obiectivul fiind constituirea de state naționale și obținerea independenței. După modelul românesc, sub Cuza (1859) și Carol I (1877/78), Serbia obține autonomia internă (1829), apoi independența (1878), în timp ce Albania devine independentă abia în 1912.

 Primul Război Mondial răscolește Balcanii. În timp ce Serbia se alătură coaliției Antantei, încă din iulie 1914, Italia o face în mai 1915 și România în august 1916. La tabăra adversă a Germaniei și Austro-Ungariei aderă Bulgaria (octombrie 1915) și Imperiul Otoman (septembrie 1915). Muntenegru și Albania sunt ocupate de trupele austro-ungare (ianuarie-februarie 1916). De altfel unele orașe albaneze au fost subiectul ocupației temporare a Italiei și Serbiei, în retragerea prin luptă din propria țară și eroica rezistență a armatei sârbe contra celor austro-ungare și germane.

Sfârșitul Marelui Război în toamna anului 1918, din întreaga zonă a sud-estului Europei, Serbia și România se impun în rândul statelor învingătoare ale Antantei. Ambele au dat mari sacrificii umane și materiale pentru a slăbi presiunea germană pe Frontul din Vest, cu Franța, Marea Britanie și SUA, dar și pe cel din nordul Italiei contra Austro-Ungariei. Ambele erau îndreptățite să-și refacă unitatea statală cu teritorii cu majoritate națională, stăpânite până atunci de Austro-Ungaria.

Acesta este momentul (1918-1920) când între România și Serbia apar primele diferende diplomatice pe tema Banatului. La Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919-iunie 1920), Serbia solicită întreg Banatul, până la Mureș, iar România același spațiu geografic până la Dunăre, adică inclusiv Banatul Sârbesc. Partajarea se face relativ corect, pe baza datelor demografice puse la dispoziția Conferinței. În România rămâne 2/3 din Banat locuit în mare majoritate de români, alături de un procent de sârbi migrați în secolele XV-XVIII de frica turcilor. Unguri, șvabi, bulgari, sloveni, croați, italieni și francezi, colonizați de Habsburgi în secolul al XVIII-lea erau puțini, mai apoi, majoritatea asimilați de români prin căsătorii mixte. Mai se așează evrei și țigani aduși de ocupația vremelnică otomană, cunoscuți pentru capacitatea lor de a se adapta tuturor situațiilor, primii la vârful societății care îi adoptau, ceielalți la nivelul de jos, sinonim cu sărăcia. În Serbia rămân o serie de localități cu populație majoritar românească (în Voievodina), mai ales în Valea Timocului. Parte din fostul comitat Torontal este atribuit Ungariei, cu localități populate de români, sârbi și unguri astăzi aprope toți deveniți maghiari neaoși prin deznaționalizare.

 Acest moment este depășit în 1921 când regele Alexandru Karagheorghevič al Serbiei se căsătorește cu principesa Mărioara a României, numită Mignon în familie, cea mai frumoasă fiică a regilor Maria și Ferdinand I. Apoi, în plan diplomatic relațiile româno-sârbe/ iugoslave se consolidează prin înființarea Micii Înțelegeri (1921) și Înțelegerii Balcanice (1934), organizații politice pur defensive, îndreptate împotriva ambițiilor revizioniste ale Ungariei și Bulgariei. De altfel, frumoasa și inteligenta regină Maria a României dorea să fie un fel de “soacră a Balcanilor” din moment ce și-a căsătorit o altă fiică în familia regală a Greciei, iar pe fiul Carol cu principesa Elena a Greciei.

Al doilea moment tensionat româno-iugoslav a avut loc în anii 1947-1955, când sub presiunea URSS, ca urmare a conflictului personal dintre Stalin și Iosif Broz Tito, toate țările socialiste de sub ocupația Armatei Roșii au trebuit să-l anatemizeze pe Tito și Iugoslavia ca “deviaționiști” de la învățătura lui Marx-Lenin-Stalin. După moartea lui Stalin și reluarea relațiilor diplomatice sovieto-iugoslavede către Hrușciov, relațiile noastre cu Iugoslavia s-au reluat imediat, consolidându-se în deceniile următoare prin colaborări economice și politice de excepție.

Iugoslavia socialistă condusă de Tito, între 1945-1980, a dus o politică aparte față de celelalte țări socialiste supuse Moscovei. A dezvoltat o economie ce împletea proprietatea și inițiativa particulară cu cea socialistă. Cetățenii puteau circula și lucra în Vestul capitalist, libertățile individuale și colective erau în mai mare măsură respectate. Totuși, politica velico-sârbă s-a impus, la un moment dat chiar deranjant față de celelalte națiuni componente ale Iugoslaviei federale. Este vorba de impunerea în fruntea republicilor iugoslave, pe linie administrativă, economică și militară a elitei sârbești, ceea ce a început să deranjeze pe: sloveni, croați, bosnieci și herțegovineni, muntenegreni, chiar albanezii din Kosovo deveniți majoritari în provincie prin migrarea multor sârbi spre Belgrad și regiunile agricole și industriale din centrul statului, cu un standard economic mult mai ridicat. Mișcările naționaliste din Iugoslavia federală au putut fi ținute sub control de personalitatea croatului Tito, salvatorul din anii celui de Al Doilea Război Mondial, conducătorul luptei partizanilor comuniști sârbi împotriva Germaniei naziste și a cetnicilor sârbi monarhiști conduși de Draja Mihailovici (armata regală iugoslavă). Bolnav, Tito reușește să blocheze ambițiile soției sale, Jovanka (un fel de Elena Ceaușescu), de a-l înlătura de la putere și a prelua conducerea statului. În ultimele luni de viață, Tito gândește o structură de conducere a statului ce trebuia să intre în funcțiune după moartea sa pentru a menține unitatea statului federal. Este vorba de o “conducere colectivă” formată din primii-secretari ai partidului unic iugoslav (Uniunea Comuniștilor) din cele șase națiuni, care urmau să se rotească la conducerea de la Belgrad tot la șase luni.  Planul s-a dovedit un eșec, el generând amplificarea ambițiilor naționalităților locale, până la despărțirea din statul federal și constituirea de state naționale proprii. Curentul cel mai puternic se manifesta mai ales în statele din vestul Iugoslaviei: Slovenia și Croația, care și-au păstrat și după 1920 un standard cultural și economic mai înalt decât națiunile din sud-est, marcate de multe din tarele balcanice, orientale. Pentru menținerea unității Iugoslaviei intră în acțiune gruparea naționalistă sârbească dură în frunte cu Slobodan Miloșevici. De aici până la declanșarea războiului civil intern nu a fost decât un pas, cu toate ororile pe care acesta le-a adus.

În escaladarea războiului civil s-au amestecat și marile puteri ale vremii, alături de Ungaria și Austria. Unele doreau să-i plătească Iugoslaviei polițe derivate din anii celor două războaie mondiale trecute peste Europa. Austria și Ungaria pentru că în 1920 au pierdut Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina și zona Bacska din Voievodina. Germania nu putea uita că în anii celui de Al Doilea Război Mondial armata de partizani condusă de Tito i-a blocat lui Hitler în jur de 25 de divizii, între care șase de tancuri, în luptele din zonele muntoase iugoslave. După unele calcule ale strategilor militari ai vremii, cu aceste unități militare, în plus,“războiul fulger” al Germaniei ar fi reușit să înfrângă URSS.

 În anii 1998-1999, în sângerosul război civil din Iugoslavia intervine NATO, deci SUA. Pe lângă obiectivul umanitar de a pune capăt răfuielilor sângeroase dintre sârbi, croați, bosnieci și herțegovineni, unde intervine și aspectul religios dintre sârbii ortodocși, bosniecii și herțegovinenii musulmani, croații româno-catolici, trebuie să subliniem și interesele geopolitice din zona Balcanilor. Pe lângă necesitatea dispariției unui stat puternic de 20 milioane de locuitori, zona ascundea și importante bogății ale subsolului, materii prime cerute de industria militară și aerospațială la vârf. În Kosovo sunt cele mai bogate zăcăminte de cupru din Europa. Așa se ajunge la bombardarea Belgradului și a unor zone din Serbia în Sfânta zi de Paște a anului 1998, intervenția trupelor NATO de menținere a păcii, destrămarea Iugoslaviei, chiar secesiunea statului sîrb prin pierderea regiunii Kosovo cu majoritate etnică albaneză.

 În acele împrejurări dramatice pentru națiunile iugoslave, statul român, prin președintele Emil Constantinescu, permite survolul avioanelor americane peste teritoriul țării noastre pentru a bombarda Belgradul. Hotărârea a fost luată la vârful statului pentru a câștiga bunăvoința SUA și aliaților în vederea primirii României în NATO și UE. Este primul gest de siluire a suveranității naționale, a unui stat, care va urma, în anii următori, și pentru alte multe state, fie și prin alte metode.

Trădarea unui aliat vecin tradițional, dacă o faci din proprie inițiativă, este o pată pentru tot restul Istoriei. Nu o poți repara nici cerându-ți scuze în genunchi! Nu știa CDR aflat la putere în acei ani, că generalul Ion Antonescu nu i-a răspuns lui Hitler în 1941 care ne oferise Banatul sârbesc în contul alianței contra URSS? Motivația Conducătorului român: sârbii au fost și au rămas singurii vecini loiali ai românilor de-a lungul istoriei noastre! În sfârșit, alianța fortuită română-germană contra URSS avea alte motivații azi cunoscute, într-un moment dezastruos al diplomației noastre “clădită” cu responsabilitate din 1930 de regele Carol II și liderii tuturor partidelor politice ale vremii.

 În contextul temei pe care o dezvolt în prezentul articol, vreau să reamintesc un eveniment petrecut în iunie 1998, cu prilejul discursului rostit în Camerele reunite ale Parlamentului de la București de către Tony Blair, premierul de atunci al Marii Britanii. La inițiativa prof.univ.dr. Petre Țurlea, deputat PUNR de Covasna-Harghita, grupul parlamentar PUNR, deputați și senatori deopotrivă, au purtat în piept un ecuson în care ceream încetarea războiului NATO în Iugoslavia. Am fost singurul partid parlamentar care a avut această îndrăzneală. Ne-au huiduit toți membrii Convenției Democrate Române (PNȚCD, PNL, PD, Ecologiștii, PSDR-Cunescu), iar cei din Opoziție (PDSR-Iliescu și PRM) doar ne-au aplaudat. Gestul de solidaritate a PUNR, prin parlamentarii săi și electoratul  care i-a transmis în Parlament, au salvat onoarea națiunii române și prietenia româno-sârbă, față de o decizie controversată a statului român per ansamblu. Asta nu a însemnat că am aprobat greșelile naționalist-extremiste a sârbilor, generate de o minoritate sârbească ce vedea că își pierde avantajele economice și politice în statul federal.

Tot așa, statul român nu a recunoscut “statul independent Kosovo” în 2008, când a fost creat artificial, SUA și parte din aliați încălcând suveranitatea Serbiei. Se știe că alături de România, republica kosovară nu este recunoscută de Grecia, Slovacia, Spania și Cipru. Adică acele state care au în granițele lor grupuri etnice minoritare care pretind autonomie administrativă, ce se poate transforma în una politică și rupere din statul național din care fac parte. În ordine: macedonenii din Grecia, ungurii din Slovacia și România, catalanii din Spania, turcii din Cipru. În Cipru, turcii chiar au reușit să-și facă un stat al lor. Dacă în Grecia, Slovacia și Spania “secesioniștii” sunt la margine de țară, deci, teoretic, mai ușor de desprins, la noi celebra “Țară a Secuilor” este plasată în mijlocul națiunii române, imposibil de extras din sânul pământului românesc. În plus nici nu au o motivație politică, culturală și economică, având aceleași drepturi cu națiunea majoritară română, fapt recunoscut de UE.

 Federația Română de Fotbal nu poate fi acuzată că a acceptat să arboreze steagul național și să se intoneze imnul kosovar înaintea disputării meciului. În caz contrar echipa națională de fotbal și FRF ar fi suferit sancțiuni mult mai grave din partea Federației Europene de Fotbal, până la excluderea din structurile europene.

 Gestul unui grup de suporteri care au scontat “Kosovo e Serbia”, alături de “Basarabia e România”, în perspectiva istoriei viitoare, a salvat acuza de “lașitate a românilor” cu care suntem etichetați de unii istorici, români și străini, pentru zig-zagul politic pe care liderii noștrii l-au practicat în ultima sută de ani. Găsim explicații dramatice pentru acest parcurs politic. Pentru el am plătit cu mult sânge și pierderi materiale . Dar să nu uităm că zig-zagul diplomatic de care aminteam a fost generat și de atitudinea aliaților noștri din Vest care ne-au trădat pentru binele lor!

Totuși, ce face FRF cu suporterii Sepsi și a altor echipe sportive din Secuime care la fiecare început de partidă cântă un alt imn și arborează însemnele simbolice ale altui stat? Suntem atât de slabi ca stat încât tolerăm încălcarea Constituției?

Dacă nu reacționăm, și asta de zeci de ani, față de provocările confraților de altă etnie, de ce să-i pedepsim pe membrii galeriilor care ne apără vecinii. În plus, „extremiștii, rasiștii, antieuropenii” din galeria microbiștilor echipei naționale, nu au făcut decât să reacționeze la tratamentul foarte dur primit la Pristina, în meciul tur, din partea autorităților kosovare! Adică, suporterii albanezi să ne jignească Țara, iar noi să întoarcem și cealaltă față pentru a ne pălmui cu aroganță? Aici Biblia nu funcționează!

Când mă respecți și nu mă jignești, îți întorc și eu gestul în manieră românească și europeană! Astfel...