Ion Diaconescu a fost cineva despre care îţi aduci aminte în egală măsură ajutat de anecdotică, de realităţi mai puţin pastelate, dar şi printr-o reverenţă faţă de consecvenţa în crezurile sale. A fost venerabil domn (numit cu simpatie şi afecţiune "Tălică"), soţ al respectabilei "tanti Jeni", care gătea supe conciliatoare de găluşte, unchi al unor nepoţi cunoscuţi prin afaceri haiduceşti, dar şi lider peste o alianţă şi guvernare turbulente. Amintirile despre acest lider, retras în umbră cu un deceniu înainte de dispariţia sa fizică, sunt pătrunse de oarece duioşie şi zâmbet, ceea ce înseamnă că pe Ion Diaconescu il vom rememora - mulţi, puţini - încă o vreme, în primul rând ca persoană.

Tăria şi influenţa sa au venit dintr-un început din autoritatea morală. Autoritatea morală a unui om care a fost loial o viaţă unui singur crez politic, crez pentru care a făcut temniţă grea. Din nefericire, la un moment dat, acest ascendent nu a mai fost îndeajuns pentru a ţine buna orânduială în ceea ce s-a numit CDR, un conglomerat politic şi o guvernare aferentă unde dezordinea întreţinută de confruntările de orgolii ajunsese un mod de existenţă. Azi CDR şi PNŢCD sunt uitare. Dureros, Ion Diaconescu nu a lăsat o moştenire politică care să dăinuie. S-a lăsat moştenire pe sine şi în urmă prea mulţi epigoni. Odată cu el se sting simbolic o epocă şi un fel de a face politică. Partidele istorice sunt amintire sau, mai rău, fie rămăşiţe, fie vieţuind uneori în contradicţie cu propriile crezuri. Alianţele îşi trag cu greu sufletul. Seniorii - cei care, până la urmă, sunt depozitarii înţelepciunii şi tradiţiei - sunt utili doar "vitrinei" de la congrese, într-o lume prea ocupată să-şi trăiască hămesit prezentul, fără aduceri aminte de dată recentă şi care nu ştie să privească în viitor. Liderii -"locomotivă" au tras la depou (până şi Traian Băsescu a obosit), ironie, taman atunci când sunt căutaţi frenetic. Se pare că nu sunt căutaţi cu suficientă tragere de inimă şi nici doriţi cu sinceritate. Politica a ajuns îndeletnicirea găştilor, "famigliilor", a celor cărora dedicarea în serviciul public li se pare o glumă de fraieri. Petrecerea dintre cei vii ai lui Ion Diaconescu are gust de pelin.Şi-au adus aminte de el, oportun, tot felul de neaveniţi, care se înfoaie ca la paradă şi spun cuvinte mari în care nu cred, cinici care vor să-l înhame postum la "căruţe" unde el nu ar fi tras. L-au căutat şi i-au cerut sfatul cât mai trăia? Nu. I-au dat, după ce s-a retras, ceea ce îşi dorea mai mult: un partid viu, care să conteze? Nu. Au ţinut cu adevărat seama de el? Nu. Adevăratul omagiu care i se poate aduce lui Ion Diaconescu trebuie căutat în decenţă. În aducerea aminte onestă şi în salvarea de la uitare. Câţi înţeleg şi simt asta? Prea puţini.