Am ezitat până să mă decid să abordez aici acest subiect. Nu dă bine. Parcă s-ar potrivi mai mult într-o revistă literară decât într-un ziar județean. S-a dovedit însă că în mediul on-line există doritori de astfel de subiecte, indiferent de sursa lor. Articolul de săptămâna trecută despre noua revistă Familia la un an de la apariție într-o serie nouă a adunat peste o mie de accesări. Opinia exprimată merge spre cine e interesat de subiect, peste cercul de cretă.

Dar nici nu aș putea să public într-o revistă a Uniunii Scriitorilor din România (= USR) sau într-o revistă care apare sub egida USR ceea ce vreau să spun cu năduf. Sunt 9 reviste din prima categorie și câteva zeci în a doua. Toate au primit consemn de la un komisar sub acoperire, un fel de pisoieș, să nu mă publice și să mă boicoteze, după ce am semnalat impasul de public și criza revistelor literare. Subiect considerat interzis! Câțiva eroi zeloși s-au și grăbit să mă discrediteze, fiind generos recompensați (unul a primit urgent indemnizație de merit, alții au primit premii și evidențieri în fața frontului). Așa se respectă diferența de opinii în USR.

Îmi caut bine cuvintele, pentru că sunt de-a dreptul revoltat pentru ceea ce se întâmplă sub patronajul USR și al revistei România literară, instituții pe care le respect în ceea ce au ele mai bun, dar pervertite de o conducere obosită. Pe scurt, în lista de premii acordate prin intermediul revistei România literară sau al USR, proza română contemporană este de-a dreptul ignorată, împinsă în umbră, mult subestimată. La premiul Scriitorul anului, acordat financiar de Primăria Iași, dar gestionat de USR printr-o convenție comună, sunt premiați doi critici literari, absolut onorabili: Marta Petreu și Daniel Cristea-Enache. Nominalizările cuprind 12 nume de scriitori ai lunii, din noiembrie 2020 până în octombrie 2021, pentru ca premiul să se acorde la început de noiembrie 2021, într-o Gală, la Iași. Reflectoare, festivitate, teatru. Juriul? - unul de elită, cum bine se spune. Nu am nimic de comentat (deși am, totuși). Între nominalizați: cinci critici, doi prozatori români și unul tradus din maghiară, doi poeți, o călătoare și un autor de proiecte culturale. În general, oameni de casă. Foarte bine! Juriul e suveran. Rezultatul? L-am spus. Întotdeauna, am adoptat în comentarea unor premii următoarea filosofie: un anumit juriu, date fiind nominalizările și împrejurările, nu poate oferi ca rezultat, în mod obiectiv, decât cel anunțat. Mă resemnez. Accept. Putem face evenimente din cele două premii? Nu prea! Nici nu s-a încercat. Prozatorii au fost total ignorați.

O lună mai târziu, se acordă premiul Cartea anului 2021, tutelat în întregime de redacția României literare și finanțat, mi se pare, de Ministerul Culturii. Foarte bine! Un nou prilej de a afișa și a afirma cărțile cele mai bune. Aiurea! Sunt 14 nominalizări, făcute de redacție: 7 cărți de comentarii critice (nu-s prea multe?), 4 de poezii, o traducere, o carte de călătorii și (atenție!) o singură carte de proză-traducere din maghiară. Durere! Proza română nu are niciun nume reprezentativ? Nu pot detalia cu nume și titluri, pentru că ar lua prea mult spațiu. Fac o primă observație. Niciuna dintre cărți nu are potențial de a crea eveniment.

Care e cartea anului 2021? Rezultatul dă iarăși cu două titluri: o carte de poezii (o antologie) de Gheorghe Grigurcu și o carte de G. Volceanov despre cum a tradus Shakespeare. Fără îndoială, scriitori onorabili și merituoși, dar fără potențial de succes la public. Să nu zicem nimic? Pledez pentru scriitorii de valoare care pot deveni scriitori de succes, nu pentru scriitorii de succes pur și simplu (cum credea cineva, cu clanță filosofică).

Ce punem atractiv în vitrină pentru cititorul curios? - iată întrebarea. Nu confund scriitorul de valoare cu scriitorul de succes (nici nu prea mai avem scriitori de succes), dar USR și premiile trebuie să ajute cărțile de valoare să fie de succes. Iar o asemenea șansă o au în primul rând cărțile de proză. Eu cred că se știe asta. Vorbim aici de o șansă la scară națională, capabilă să stârnească interesul pentru literatură, atât de scăzut azi. Or, nu poți trata această maladie cu cărți de critică și de poezie. Vorbesc de premii acordate de instituții care se respectă și-și respectă și publicul. Deși Istoria literaturii române contemporane.1990-2020 a lui Mihai Iovănel a fost printre cele mai bine vândute cărți în 2021. Nici ea nu-i interesează pe cei de la România literară.

Fac a doua observație. Să nu poată fi nominalizată din 2021 nicio carte de proză română contemporană? Revoltător! Nu se poate! Îmi scotocesc biblioteca, mă duc la librărie, fac un bilanț provizoriu și iată ce recoltă obțin de romane românești apărute în 2021 - dau numai autorii, într-o ordine aproximativă de vârste și prestigii (i-am ales pe cei care îi cred cei mai buni): romane noi de Norman Manea, Eugen Uricaru, Matei Vișniec, Radu Aldulescu, Cristian Teodorescu, Doina Ruști, Lavinia Braniște, Cristian Fulaș, Bogdan Crețu, plus un volum excelent de proze scurte de Robert Șerban. E o recoltă excepțională, după părerea mea! Și nu am consemnat decât puțin și selectiv. Editurile Polirom și Litera au editat în 2021 multe cărți foarte bune de proză. Pe bună dreptate, s-ar putea simți boicotate și ar putea protesta un pic. Deși nu merită. Premiile prost acordate nu au niciun ecou.

România literară ciuntită. Sectarismul

Ce relevanță poate avea un premiu care nu ia în seamă cele mai importante cărți ale anului? Nu contează motivele (antipatii, excluderi din USR etc.). Ce justificare poate avea o finanțare de la bugetul public pentru o selecție ce ignoră mare parte din literatura română actuală, excluderi din baza de selecție făcute tocmai de instituțiile care pretind că reprezintă întreaga literatură română? Ce „Românie literară” mai e asta? Ciuntită? Ministerul Culturii chiar nu poate organiza pe cont propriu acordarea de premii anuale, care să țină cont, fără idiosincrasii, de întreaga viață literară sau culturală? Primăria Iași, dacă are atâția bani, nu poate să-și desemneze un juriu? De ce trebuie să lase să vină cineva de la București (oricine ar fi) să-și facă jocurile pe banii ieșenilor? Asta dacă USR și România literară nu se pot trata urgent de maladiile de care suferă, printre acestea sectarismul fiind cea mai gravă. Revin la subiect (premiile rău acordate, după părerea mea; e doar o părere!).

Acum intervine partea și mai penibilă a lucrurilor. Revista România literară are probleme de comunicare cu toți prozatorii menționați, diferende iscate din conflicte mai vechi sau mai noi, pe care nu le pot detalia aici. Nu e scandalos? Să nu poți nominaliza niciun prozator contemporan, pentru că ești supărată (tu, redacție, sau tu, USR!) pe unul sau pe altul. Mai e ceva, la care nu putem să nu ne gândim. Șantierul e vizibil. Redacția lucrează la statuia Marelui Prozator Gabriel Chifu, cu funcții de conducere în USR și la revistă; de ce să nu facă totul una cu pământul în jurul său, ca să se vadă numai el? Rade tot. O să zică cineva că fabulez, dar mai dau un exemplu uimitor.

Cu un an sau doi în urmă, Gabriel Chifu se afla printre cei cinci nominalizați la premiile USR cu o carte de proză. Înainte de acordarea premiilor se retrage de pe lista nominalizaților; mai rămăseseră 4 nominalizați, absolut meritorii. Rezultatul? Juriul nu acordă premiul USR de proză pe acel an! Dacă s-a retras favoritul!... El a avut bun simț, dar juriul? A fost exigent! Chiar imparțial, nu a ținut cu nimeni!

 

Cui îi e frică de prozatorii români?

Povestea e foarte complicată, dar concluziile sunt foarte triste. În ultima vreme, la premiile patronate de USR, direct sau indirect, nu se acordă premii de proză, falsificând grosolan imaginea literaturii române contemporane. Din jurii fac parte scriitori care în mod evident au arătat că nu citesc literatură română actuală, pentru că nu au scris despre ea și fac alegeri proaste. În zona profesionistă a scriitorilor, dovedești competența numai prin ceea ce scrii. Onest ar fi ca aceia care nu cunosc din lecturi directe, ci numai din bârfe, zvonuri și conflicte, literatura  contemporană, să nu facă parte din jurii.

Proza română contemporană deține un mare potențial de succes prin scriitori de valoare, care merită evidențiați prin premii, cronici și promovări curajoase. Nu putem reduce peisajul prozei contemporane la un singur nume. Gabriel Chifu a devenit, fără să vrea, un personaj nociv în peisajul actual, prin ocrotirea exagerată acordată de prieteni și printr-o miză (a fost comparat, chiar echivalat, cu Marin Preda!) pe care statura sa adevărată nu o suportă. Stă de prea multă vreme în centru și dirijează greșit circulația valorilor. Încurcă intersecția, ca un bolovan. El nu are nicio vină, dar din cauza lui se întâmplă asemenea accidente și nedreptăți. A fi bine să contribuie la curmarea lor. Percepția publică a marii majorități a scriitorilor nearondați la stipendiile practicate este că el ar putea contribui la însănătoșirea vieții literare. Cel mai bine ar fi să se retragă. Un munte îl admiri și îl vezi cu atât mai frumos de la distanță. I-ar prii și marii lui creații și bunei aprecieri pe care o merită, fără concesii și favoritisme.

Anul viitor. Gabriel Chifu scoate un mare roman. Va fi eclipsă totală. Vom vedea atunci mobilizare de forțe de susținere. Proza română își va reveni miraculos. Trăim între două romane de Gabriel Chifu. Restul nu contează.

Simt că e grav ce se întâmplă (deteriorarea, chiar falsificarea, imaginii literaturii române actuale și declinul ei inevitabil) și am fost prea blând în observații. Îi prețuiesc prea mult pe cei vinovați. Nici nu i-am numit. Gabriel Chifu, fost vicepreședinte al USR și director executiv la România literară, pare (deși nu e) un dulce copil pe lângă ei. Pe vremuri, Traian Iancu, director la Fondul literar al USR, cu diplomatul de bani după el, cel puțin nu avea pretenția să fie considerat un mare scriitor!

Notă. Doritorii de informații pot vedea juriile și nominalizările pentru premiile despre care am vorbit în România literară, nr. 47 din 12 noiembrie 2021 și nr. 51-52 din 3 decembrie 2021.