Dej și-a adăugat a treia parte a numelui să aibă trei particule, ca și Regele Mihai I, pe care l-a substituit în formula noii puteri, devenind Gheorghe Gheorghiu-Dej și intrând perfect în mentalul colectiv pe locul rămas liber, cu trei căsuțe disponibile; fără monosilabicul Dej lipsea ceva succesorului Regelui Mihai I, ca să ocupe tot locul sonor al autorității (trei clopoței: cling-cling-cling, nu doi!), trei elemente care se îmbină în discursul public, structură onomastică cu care se obișnuise lumea românească, în timpul regilor noștri: Regele Carol I, Regele Ferdinand I, Regele Carol al II-lea. (1) În loc de „Rege” - Gheorghe, (2) în loc de Carol, Ferdinand, alt Carol sau Mihai - Gheorghiu, iar (3) în loc de a treia particulă (I sau al II-lea) - Dej. Substituție perfectă, în logica fonetică a denumirii autorității de stat!

● Nici Ion Antonescu nu fusese pur și simplu Ion Antonescu, ci Generalul/Mareșalul Ion Antonescu, adică tot o structură din trei particule, pliată pe rezonanța în trei tonalități a Regelui Mihai I.

Cu Gheorghe Gheorghiu-Dej se potrivea numai un nume din trei părți: Ion Gheorghe Maurer - succesorul sonor aproape perfect. Care nu s-a mai potrivit, după 1965, cu Nicolae Ceaușescu, deși l-a secondat aproape un deceniu (până în 1974), al cărui nume (Ceaușescu față de Dej sau probabilul Maurer) însemna o schimbare de paradigmă. El nu se potrivea perfect (vorba vine) decât cu Elena Ceaușescu.

●

Cu Ceaușescu (re)începe (după Ion Antonescu) cariera lui -Escu în fonetica politică a puterii: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Nicolae Manolescu, din istoria candidaturilor, era în cărți, în trendul fonetic, la vremea acelui pariu. Crin Antonescu - și el președinte pentru o lună, la suspendarea lui Băsescu - putea face carieră mai îndelungată la vârf. Mentalul colectiv avea rubrica sonoră pregătită, chiar intrată într-un fel de obișnuință sau inerție hipnotică. (Nume găunos, repede surpat în propriul vid.) Dacă Adrian Năstase s-ar fi numit Năstăsescu, avea cu totul alte șanse. Cu patru silabe și, pe deasupra, terminat în -Escu, se potrivea perfect după Iliescu. Numele Mircea Geoană nu a fost capabil să rupă inerția lui -Escu. Dar e posibil să fie în 2024. Rupturile fonetice trebuie relaționate cu frustrările acumulate în societate și cu o adevărată și profundă dorință de schimbare. Băsescu era tot un -Escu, liniștitor pentru inerțiali (adepții lui), dezamăgitor pentru radicali (oponenții lui, în mod paradoxal).

●

Sfârșitul lui -Escu îl aduc candidaturile rivale Iohannis-Ponta. Amândoi aveau avantajul unei schimbări de paradigmă. Dacă ar fi candidat Crin Antonescu câștiga cu siguranță el, nu am nici cea mai mică îndoială, pentru că venea pe o melodie cunoscută pentru națiune. Crin Antonescu a irosit un imens capital politic. Ponta avea față de Iohannis avantajul unui nume mai scurt și mai net, sprijinit și de prenumele Victor, dar avea prea puține silabe: numai două. Românii erau obișnuiți cu nume de conducători din 4, 5 sau cel puțin 3 silabe. Iohannis, din 3 silabe, intra pe calapodul din 3 silabe al numelui lui Băsescu, deși lumea era pregătită pentru o schimbare mai netă, reductivă. Boc, dintr-o silabă, sunase de multe ori deșteptarea sau dăduse avertismentul. Ponta îl concura la percutanța numelui. Iohannis a câștigat în mod paradoxal  în raport cu logica... irațională a acestei teorii de fonetică politică. Numele de Iohannis te face să te întrebi dacă s-a produs cu adevărat schimbarea în societatea și mentalitatea românească. Investiția electoratului și a ocultei europene a fost imensă.

●

-Escu nu are șanse să mai revină prea curând la putere, are o rezonanță compromisă. Călin Georgescu se va lupta zadarnic. Nu știu ce șanse ar avea Cristian Diaconescu la președinție, în acest context onomastic. Poate Adrian Cioroianu! Viitorul ar trebui să fie al lui -Eanu (cu variante terminale în -ean sau -an). Se cumulează aici ecourile rezonanțelor denumirii cetățenilor marilor provincii românești: ardelean, muntean, moldovean, dând predispoziția alegătorilor de a se identifica. Au sunat multe nume cu această terminație, dintre care s-au pozitivat câteva: Tăriceanu (care, e adevărat, mai e și Popescu), Vrânceanu (Gabriela), Munteanu (Marian). Dintre aceștia (și, eventual, alte nume cu -Eanu/-ean/-an) s-ar putea alege viitorul contracandidat al lui Iohannis. Din categoria rezonanței naționale a lui Sadoveanu sau Rebreanu (și să nu-i uităm pe foarte popularii Topîrceanu și Teodoreanu) se va alege viitorul câștigător. Conspirația politico-lingvistică lucrează pe acest calapod sonor. Pe Gabriela Vrânceanu, dacă lucrează bine și este inspirat ajutată de partid, este previzibil să o vedem, ca mâine, mai mult decât  primar al Capitalei. PNL-ul e naiv că nu pariază din timp pe un -Eanu/-ean/-an, dar nu dintre numele uzate și negativate (precum Videanu). Ziceam de Adrian Cioroianu. Viitorul e al bătăliei politice dintre mai mulți -Eanu, care va înlocui marea bătălie dintre variantele de -Escu, obosite și compromise. (Nu uitați că această teorie și profeție le face un -Eanu, adică, pe numele lui adevărat, Nestor Gândiceanu!). Urmează dinastia lui -Eanu/-ean/-an! E o profeție pentru adepții foneticii politice. Numele Ilie Bolojan are resursele sonore necesare pe calapodul fonetic privilegiat. Ce ne facem însă dacă Gabriela Firea nu mai e și Vrânceanu?

●

Știa Băsescu (adică intuia) de ce vrea să schimbe în Partidul Mișcarea Populară numele partidului său. Nu are în comun cu Mișcarea Legionară decât rezonanța sonoră identică, dar ce avantaj în mentalul colectiv care regăsește asemenea structuri sensibile, conectate la ideea de intransigență națională! Mare șmecher! Știa fonetică politică mai mult decât toți ceilalți la un loc.

●

Laura Codruța Kővesi sună atipic, exotic și antipatic, dar potrivit pentru domeniul ei, al dreptății obscure, unilaterale, intrând, inevitabil, într-o galerie negativă. Sună ca dracu’, vorba lui Petre Roman de la Revoluție, nume potrivit într-un șir de nume care îți dau fiori, chiar dacă aveau alte responsabilități de stat: Alexandru Voitinovici, Ana Pauker, Nikolski, Alexandru Drăghici, Tudor Postelnicu, Gelu Voican Voiculescu (acesta din urmă cu o fonetică favorabilă a numelui, acoperind un ocultist) - pe care riscul diabolizării îi scapă de căderea în anonimat. Nu au șanse să li se repartizeze roluri bune în istorie. Ei joacă, din predestinare, numai personaje negative, pentru care au primit însă un spor considerabil de remunerație și un halou de putere ocultă. Îți vine să te întrebi: de unde i-a scos cine i-a scos?

●

Cîțu, Câciu, Ciucă, Ciolacu, Bode, Budăi, Tîlvăr, Turcan, Gorghiu sună bizar și antipatic. Pentru asemenea disonanțe, există o vorbă populară: a tunat și i-a adunat. Au o misiune grea, mai dificilă decât a altora, cu nume mai ofertante. Politica lor trebuie să desmintă pragul fonetic deloc promițător.

●

Malta, în raport cu Yalta, credeți că a fost aleasă întâmplător? O mare schimbare politică și o subtilă reparație morală a istoriei pentru Estul Europei se bazau pe o mică reparație fonetică, de un sunet. Yalta, reparație prin Malta - încercare de a substitui o căsuță fonetică negativă printr-una pozitivă, care să șteargă o amintire echivalentă cu un coșmar al istoriei.

●

Hitler se potrivea perfect cu Stalin, prin contrapunere egală de forțe și amenințări – cu același număr de silabe, cu același număr de foneme, cu t și l aproximativ în aceeași poziție. Vehicularea împreună a celor două nume, ca o confruntare de puteri, suna bine, într-un fel de compatibilitate paradoxală a polarităților.

●

Analiza fonetică e interesantă și pentru numele rusești de lideri politici, unde terminațiile în –ov (începând cu Hrușciov, schimbare de paradigmă sonoră, după Stalin, care venea după Lenin) fac o tradiție puternică, la fel ca la noi -escu. Gorbaciov a adus schimbarea majoră din interior, după o serie de -ov inerțiali. Elțîn a consfințit-o. Putin reface nostalgic legătura sonoră cu Lenin și Stalin. Rezistența lui nu-i fără explicații fonetice oculte (inclusiv prin prenumele Vladimir, ca al lui Lenin). Lenin, Stalin, Putin - o rezonanță fonetică favorabilă celui din urmă, în mentalul istoric și colectiv.

Să mai spun că numele unui lider politic, în societățile emoționale, mai puțin pragmatice, nu-i indiferent și nu-i străin de o tradiție fonetică? Paranormalul simbolist lucrează pe dedesubt, prin culori și sunete, deocamdată nu și prin parfumuri, ca la Baudelaire. Poate prin parfumul de epocă, prin nostalgii... „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund” - ce profeție politică teribilă! Parfumul de epocă (nostalgiile care fac conexiuni iraționale), culorile de partid (care induc stări emoționale), sunetul numelor (care fixează opțiuni sincopate, fie în sensul inerției - nume pe calapod vechi - fie în sensul schimbării - nume cu sonoritate nouă)...

●

Curios e că această teorie nu se verifică la americani, englezi, francezi, germani, adică în democrațiile consolidate - unde inerțiile și impresiile de suprafață nu funcționează. E de meditat la cauze. Fonetica politică (o știință veleitară, o invenție, o fantezie) nu se verifică în democrațiile occidentale, unde contează mai mult omul (indiferent de nume), contează meritele și programul politic. Estul și Vestul nu au aceeași logică, fie ea și obscură, nici în fonetică (în fonetica politică)!

(Din carnetele lui Nestor Gândiceanu)