Simptome - Scriitori orădeni în exil
În toate cele trei serii postbelice, revista Familia s-a comportat și se comportă ingrat față de unii scriitori bihoreni. (E și greu să mulțumești pe toată lumea.) Redactorii au avut tendința să se considere o elită exclusivistă și să aprecieze că nu toți scriitorii locali merită să apară în paginile revistei.
În seria Alexandru Andrițoiu (1965-1989), redacția folosea adesea condeiele creatorilor bihoreni mai ales la evenimentele politice majore, dându-le ocazia să se compromită cu texte conjuncturale (poezia patriotică sau partinică), cu aerul că le face un favor. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Teodor Crișan, Viorel Horj sau, mai rar, cu Ioan Țepelea, și alții pe care nu-i mai menționez. Epoca era confuză și păcătoasă. Poeții erau cei mai expuși să se lase momiți cu afirmări la ocazii politice festive și efemere. Când am intrat în redacție, în octombrie 1986, am încercat să fac dreptate îndeosebi scriitorilor bihoreni tineri pe atunci. Sunt numele importante din peisajul cultural orădean actual.
În seria Ioan Moldovan (1990-2020), s-a întâmplat ceva asemănător, ca atitudine, deși cu motivație diferită. Directorul revistei și redactorul-șef, ambii poeți, i-au tolerat la început pe concurenții lirici din vecinătate, dar au încercat treptat să le bareze calea unei afirmări veritabile, firești. Insul nefast era Traian Ștef, măcinat de un vizibil complex de inferioritate și de teama de a nu fi eclipsat, a cărui mediocritate se simțea amenințată de talente mai viguroase, mai prodigioase și mai întreprinzătoare, cum erau și sunt, de pildă, Pașcu Balaci, Lucian Scurtu sau Ioan F. Pop. Au publicat, dar mereu făcându-li-se șicane, amânându-i și descurajându-i. Oricare dintre aceștia, dacă era redactor la revistă, ar fi devenit un scriitor mult mai vizibil și mai important decât redactorul ingrat. Se cunosc oportunitățile care i-ar fi ajutat, prin forța împrejurărilor și a relațiilor de breaslă mai profitabile din această postură.
Mentalitatea aceasta de rezervă sau chiar de refuz categoric față de scriitorii orădeni importanți s-a perpetuat păgubos și în seria Mircea Pricăjan, din 2021 încoace. Acum, principala „vină” a acestora e că sunt mult mai în vârstă decât noul redactor-șef, pornit să mizeze pe o tinerețe iluzorie, care nu mai e nici a lui. De curând, i s-a adăugat în redacție un alt țâfnos, Mihók Tamás. Spre rușinea mea, ambii mi-au fost studenți, dar nu am intuit aroganța cu care se vor instala ca ocupanți discreționari ai fotoliilor redacționale. Semnalul revoluționar l-a dat cel dintâi, când, de la instalarea în funcție, în ianuarie 2021, primul lui gest de respect față de fostul profesor (și redactor de câteva decenii la revistă) a fost să-i refuze orice formă de participare publicistică, nici măcar în calitatea de colaborator sporadic. Povestea e cunoscută, nu mai insist. După ce logică a pronunțat această interdicție? Numai monstrulețul progresist din conștiința lui Pricăjan poate avea o explicație. Nu știm ce monștri ascunși, pitiți sau reprimați, se trezesc în unii îndată ce devin șefi, oricât de mici și de insignifianți.
Șeful și-a păstrat tendința revoluționară și discreționară. Așa se face că și alți scriitori orădeni a trebuit să-și caute spațiul de afirmare în altă parte. Toți poeții importanți din generația optzecistă orădeană pot publica oricând în România literară, ceea ce e foarte bine. Gheorghe Vidican are un refugiu și la Timișoara, la revista Orizont. Lucian Scurtu publică poezie și critică literară în reviste de la București și Iași, unele dintre cele mai importante, Viața românească și Scriptor. Ioan F. Pop publică în România literară, dar are o consolare și la Zalău, ca scriitor originar din Sălaj. Pașcu Balaci, dramaturg, poet și reporter, își caută și el afirmarea în exil. Alexandru Sfârlea poate fi citit constant în revista Tribuna de la Cluj. Ingratul Traian Ștef are și el parte acum de amara ingratitudine a altora (i se plătește cu moneda lui), dar e bine că și-a putut muta rubrica la revista clujeană Steaua. Lui Ionuț Caragea, poet bilingv, româno-francez, nu i s-a dat nicio șansă la revista Familia, nici în seria Moldovan, nici în seria Pricăjan. Prozatorul Horia-Alexandru Căbuți a rămas și el fără spațiul firesc de afirmare pe plan local. Orlando Balaș, germanist de prestigiu și scriitor inspirat, ar avea un cuvânt de spus. Mihai Vieru nu știu pe unde s-a pierdut. Universitari din domeniul filologic, istoriografic, sociologic, politologic, ecologist, economic ar putea aduce contribuții fertile pentru a contura o efervescență creatoare, definitorie pentru un oraș în plină ascensiune. Ar fi și alte nume ostracizate de relevat. Inițiativa de a-i coopta trebuie să aparțină redacției, pentru a întregi imaginea culturii bihorene.
Actuala serie a revistei Familia beneficiază (e adevărat) de contribuția unui semnificativ eșalon de scriitori orădeni la rubricile de arte plastice, muzică, filosofie, comentarii de critică literară – trebuie să recunoaștem. Dar oare de ce Ioan Moldovan, Florin Ardelean, Magda Danciu, Marius Miheț nu sunt deranjați de modul cel puțin inechitabil în care procedează redactorul-șef față de o bună parte dintre scriitorii orădeni, obligându-i să se refugieze în exil, în alte orașe, în alte publicații literare? Seria Pricăjan a moștenit și a amplificat toate defectele seriei Moldovan. Deficitul de istorie și alte lacune umaniste ar fi de asemenea de discutat. Revista Familia, în forma actuală, mi se pare o construcție eronată și tare mă tem că nu se mai poate face nimic pentru a o îndrepta. Dar poate că exagerez eu.
Să fie limpede: în ceea ce mă privește, după cele întâmplate, nu mă interesează să colaborez la revista Familia, nici să se scrie acolo despre cărțile mele. Sigur că va trebui să mă tratez de această repulsie dobândită în urma unei experiențe nefaste, o scârbă instinctivă în fața unei mizerii morale. Îmi propun.
Problema cea mai importantă, de principiu, este dacă trebuie sau nu ca revista Familia să ilustreze și să sprijine cât mai generos comunitatea culturală zonală. Cu o viziune mai elaborată și mai ofensivă, ea ar putea deveni o revistă emblematică pentru tot Vestul țării. Sigur că poate fi mai mult decât o revistă locală (și asta a încercat întotdeauna), dar trebuie să fie cel puțin atât pentru a putea fi mai mult. Redactorul-șef, conducerea Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor ca instituție coordonatoare, Consiliul Județean Bihor ca instituție finanțatoare, Mihai Maci ca delegat PNL în proiectul revistei ar trebui să știe acest principiu. Sau cel puțin să aibă o opinie în acest sens.
Ce manie? Ce bipolaritate, frate? Reală psihoză! Interesante cele două articole, dar de citit… în paralel. Și mai sunt vreo două. :)))) Începu cu Moldovan care i-a cerut demisia încă din 2019, apoi continuă cu Ștef (dar în paralel cu Moldovan, că doar n-o să sufere pe rând), iar acum i-a luat în balon pe Pricăjan și pe cel mai tânăr. Că nah, nicicând românu nu știe preda ștafeta cu zâmbetul pe buze. Ține cu dinții și se dă cu fundu de pământ până la ultima suflare. Îi ridici pe fiecare în slăvi, apoi dai cu ei de pământ. O fi și asta o tactică a la „și reclama negativă e tot reclamă”.
Un comentariu foarte bun, care face diferenţa dintre exerciţiul de imaginaţie, propus de optimistul şi generosul profesor Ion Simuţ, şi realitatea actuală a revistei, care ne/îl dezamăgeşte crunt. Ar fi fost bine ca lucrurile să se întâmple invers. Pricăjan să fie privit cu suspiciune la început, mai ales din prisma manevrelor prin care a preluat revista şi a lipsei sale de credibilitate (până la urma urmelor, este doar un traducător, nu un poet, prozator sau critic de elită - demn să conducă şi să reprezinte o mare revistă, iar revista sa de Suspans este un experiment EŞUAT, ultimul număr fiind în 2018, de atunci nexam hexam...). Dacă la facultate studenţii lui Ion SImuţ au reuşit să treacă nişte examene, în lumea literară, aceştia, ca diriguitori ai revistei Familia, se pare că le-au picat, chiar dacă au primit un vot de încredere la început, din partea unui om generos şi înţelept. Păcat este că foştii studenţi au uitat de unde au plecat şi ce înseamnă repectul, de vreme ce îşi permit să dea verdicte ce nu ţin de competenta lor, ci de competenţa unor medici. Deh, poate se cred şi doctori în psihologie, nu doar doctori în reviste de cacao...
Ion Simut, 06 Ianuarie 2021: „E sigur, deși până de curând nu era: noul redactor șef al revistei Familia va fi prozatorul și traducătorul Mircea Pricăjan, cel mai tânăr membru al redacției, al cărei component este din 2003, de la absolvirea Facultății de Litere de aici, din Oradea. A fost un student foarte bun, a cărui generoasă deschidere spre literatura română și literatura de limbă engleză am apreciat-o. E un scriitor din generația tânără (e născut în 1980), în ascensiune spre maturitatea talentului și înaintând spre o recunoaștere națională. E autorul a patru cărți de proză. A tradus din limba engleză peste 60 de volume (nu e o greșeală de tipar, chiar 60!). A fost implicat în apariția unor reviste literare electronice și a fondat în 2012 Revista de suspans. Despre el se va vorbi de acum încolo mai mult. Este soluția cea mai bună pentru o înnoire substanțială a revistei Familia. Nu sunt implicat în niciun fel în reconstrucția de program, nu am nicio responsabilitate în acest sens, alta decât de observator și de viitor cititor. Dar un exercițiu de imaginație pot face. Eu văd absolut necesare, cu prioritate, câteva revizuiri de ansamblu, de viziune și concepție. Revista trebuie să aibă o flamură, o idee principală pentru care luptă sau pe care dorește să o afirme mai mult decât altele. Opțiunile ar fi aici multiple și așa trebuie să rămână, dar între ele trebuie să existe o ierarhie. Cred că revista Familia trebuie să iasă din zodia dominantă a poeziei și să-și reformuleze obiectivul. Ar putea fi promovarea scriitorilor ajunși în pragul maturității, chiar scriitorii care constituie generația lui Mircea Pricăjan, a celor în jurul vârstei de 40 de ani, cu care redactorului șef îi va fi mai ușor să intre în rezonanță: prozatori, poeți și critici prea puțin promovați de revistele dominate de pensionari.” https://www.crisana.ro/stiri/controverse-14/simptome-proiectul-cultural-al-unei-reviste-reinnoite-179140.html
Mă bucur că am fost amintit, dar va trebui să îl completez/corectez pe domnul profesor Ion Simuţ. Mi s-a dat şansa de a fi publicat în Familia. Moldovan mi-a publicat un grupaj de aforisme şi două cronici. Pentru a apărea mai des în revistă, mi s-a propus să scriu despre apropiaţii revistei (nu despre autorii din Oradea sau despre autorii care îmi plăceau mie), înmânându-mi-se un teanc de cărţi. Evident, am refuzat. De cărţile prietenilor lor trebuiau să se ocupe ei, directorul şi redactorii, fiindcă ei erau plătiţi pentru acest lucru. Dar ei, extrem de puturoşi, preferau să găsească fraieri care să facă această muncă, pe gratis, în locul lor. În felul acesta, aveau mult mai mult timp la dispoziţie pentru autopromovare. Se şi vede acest lucru, fiindcă ei apăreau în fiecare număr al revistei, în primele pagini, iar restul erau de umplutură, mai pe la sfârşit... Se vede şi în numărul revistei care celebra 150 de ani de la apariţie. Au apărut toţi apropiaţii familiştilor, din toate colţurile ţării, iar scriitorii locali, unii chiar şi membri ai Uniunii Scriitorilor, nici măcar nu erau pomeniţi. În ceea ce priveşte revista actuală a lui Pricăjan, nu se poate vorbi de şanse, de vreme de am refuzat orice colaborare. Să colaborezi cu unul care a pus mâna pe revistă, apelând la nişte măgării, înseamnă să te înjoseşti. Există zeci de reviste în ţară, mult mai serioase şi cu redactori mult mai competenţi, care abia aşteaptă să te publice.
Canta-mi, Mircica, canta-mi și tu, Tamas, mania ce cuprinse pe Simuț, criticul izolat de la Familia și exclus din Rom lit.in paginile unui bier ziar local!
Ce ar mai fi de spus după o radiografie atât de sinceră?! Mai nimic, doar o fărâmă de bun simț, un dram de onoare aștept din partea celor vizați. Nu se va întâmpla nimic, sunt niște lași...