Conştinţa apartenenţei la o naţiune a dat naştere "naţionalismului" care, în esenţă, are la bază principiile autoconservării şi  autoapărării în faţa celor ce atentează la valorile naţionale sau la teritoriul naţional. Ideile şi conceptele naţionale se nasc, de regulă, în procesul formării naţionale, au un caracter nobil şi generos, cum ar fi lupta pentru câştigarea independenţei şi suveranităţii, lupta pentru unire şi formarea unui stat mare şi puternic în care să intre toate teritoriile ocupate de oameni care vorbesc aceaşi limbă, au o religie şi o istorie comună, dar pe care soarta i-a făcut să trăiască separat.

Din păcate, există şi mişcări cu caracter naţional prin care se urmăreşte divizarea unor ţări puternice, în formaţiuni statale slabe din punct de vedere economic, în care caz, de regulă, survin consecinţe dezastruoase pentru părţile aflate în conflict, numai pentru satisfacerea unor orgolii ale unor oameni însetaţi şi îmbătaţi de putere. Nemaivorbind despre aşa-zişii "naţionalişti de circumstanţă", interesaţi politic, care se erijează în apărători ai unor naţionalităţi în faţa unor pericole inventate şi închipuite doar de ei, cum ar fi teama de asimilare şi deznaţionalizare, ceea ce nu face altceva decât să alimenteze xenofobia, adică ura între naţionalităţi aşezate de istorie în acelaşi teritoriu. Astfel stau lucrurile şi în cazul românilor şi ungurilor din Transilvania, teritoriu aparţinând dacilor din vremuri memorabile şi până prin anii 955-956 când, în urma războaielor duse de regele ungur Bela împotriva voivodatelor româneşti din Transilvania, Banat şi Crişana, acestea au fost supuse după înfrângerea oştilor lui Gelu, Glad şi Menumorut. Aşadar, venirea ungurilor din Panonia în Transilvania, Banat şi Crişana ne-a găsit aici, unde nu era deloc "terra vacua" (pământ liber, neocupat) fapt dovedit cu însăşi "faptele ungurilor" de către magisterul (notarul) P. al regelui Bela, descrise în "Cronica lui Anonymus", cel mai valoros şi autentic izvor în dovedirea permanenţei şi continuităţii de locuire a strămoşilor noştri, pe aceste meleaguri. Cel mai elocvent naţionalism de circumstanţă este cel practicat de Tokes Lazslo şi alţi lideri unguri din Transilvania, care cred că nu ar fi mulţumiţi nici dacă li s-ar da toată România, nu doar aşa-numitul "Ţinut Secuiesc", care numai secuiesc nu mai este având în vedere numărul infim al secuilor (260) care mai vieţuiesc pe acele meleaguri româneşti, unde au fost aduşi de unguri cu rolul precis de a le apăra graniţele artificiale impuse de ei. Presiunile externe şi amestecul în treburile interne ale altor state, anumite condiţionări impuse de cei puternici în zonele lor de influenţă pot duce şi, chiar duc, în unele cazuri, la declanşarea unor mişcări naţionale de autoapărare împotriva unor discriminări în raport cu alte state cărora nu le-au fost impuse asemenea condiţionări pentru a li se recunoaşte drepturi similare sau pentru a fi primite în diferite organisme internaţionale (ex. impunerea unor condiţii suplimentare României pentru a fi primită în "Spaţiul Senghen"). După prăbuşirea regimurilor comuniste, profitând de şansa libertăţilor politice, sub impulsul aşa-zisului "naţionalism înflăcărat", unele popoare au fost dispuse şi îndemnate să lupte pentru a deveni independente faţă de altele (ex. slovenii, sârbii, croaţii etc.) şi pentru restablirea unor graniţe istorice închipuite de ele, chiar cu sacrificiul suprem.

Din nefericire, în unele situaţii, naţionalismul şi ideile naţionale şi-au pierdut caracterul lor generos şi mobil exacerbând, sub impulsul unor extremişti, în forme nedorite şi periculoase de xenofobie, cum sunt şovinismul şi antisemitismul...

(va urma)