Spargerea oligopolului politic

Teama de o ciupercărie politică aidoma celei de după 1990 e până la un punct justificată.  Dar atunci eram mult mai  departe de zorii democraţiei decât credeam, multe din încercările acelor ani plasându-se în zona divertismentului politic. Nu e exclus ca şi acum să apară genul acesta de proiecte excentrice, pitoreşti, menite mai degrabă a aduce imagine unora.   Că pot să apară şi ciuperci otrăvitoare din zona extremismului politic, e posibil, cu amendamentul că la noi, faţă de restul Europei, faptul că marile partide nu excelează la capitolul democraţie, fiind capabile chiar ele de lovituri la adresa democraţiei şi a statului de drept, a făcut să nu existe un  culoar  favorabil  extremiştilor. În politică e important să nu împarţi banda pe care circuli cu nimeni. 

Dar chiar şi aşa, de data aceasta România e mult mai bine pregătită pentru  acest exerciţiu democratic al pluripartitismului decât în 1990. Marele câştig ar fi spargerea acestui oligopol  al marilor partide. Teoria care spune că având două partide mari  ne aliniem şi noi la marile civilizaţii democratice  e una falsă. Marile noastre partide au ele nevoie  de reformă, momentan fiind ca nişte firme cu câţiva acţionari care controlează totul. A aştepta până se reformează, de exemplu, PSD, e poate mai  dezesperant decât aşteptarea unui nou boom economic. De aceea este bună această lege care nu mai condamnă eşichierul politic la mâna marilor carteluri. Lentoarea reformistă, oboseala politică, scleroza unor structuri putrezite, pot fi astfel combătute. 

E adevărat că nu trebuie să ne facem iluzii, mai ales de la cei care vor să se recicleze sub sigle noi. În sensul acesta, rămâne de văzut ce aplomb există în rândul tinerilor sau a celor care nu au mai făcut politică, de-a se coagula în vederea unui  proiect  nou. Tocmai de aceea, dacă vor să aibă o şansă, chiar şi entităţile desprinse din blocurile mari politice se pot metamorfoza dacă vor lăsa uşa larg deschisă către cei noi. Restul rămâne să dovedească liderii şi iniţiatorii acestor proiecte.

Ideal ar fi să primeze charisma, abilităţile de comunicare, cu atât mai mult cu cât vorbim de entităţi mici care au nevoie să crească. De aceea, o încercare de genul Monica Macovei e lipsită de entuziasm, atât timp cât însuşi liderul nu generează aşa ceva. Plus de asta, ori eşti lider politic, ori eşti funcţionar într-o sinecură de lux la Parlamentul European.  Ca să nu mai vorbim că nu acesta este modul ideal de selecţie, cu oameni care au avut realizări în domeniile lor, care  apoi  intră în politică doar pentru a da în cap celorlalţi cu meritele lor şi având pretenţii de la sine înţelese în virtutea statului lor profesional.  Nu intri în politică pentru a spune cât de bun erai  tu în domeniul tău. Politica presupune talent, vocaţie, competenţe specifice, aici  trebuie să dovedeşti din nou, nu e suficient  să fluturi cv-ul de până la momentul intrării în politică.

Rămâne de văzut ce se va naşte de aici, poate dor noi iluzii, dar decât mortificarea politică cu cele două mari blocuri nereformate, tot mai bună e diversitatea  pentru democraţie.