„În 1526, strămoşii noştri au pierdut acest teritoriu pentru un secol şi jumătate, ţara nu a mai fost a noastră. Ultima dată această patrie s-a pierdut în 1918, iar datoria noastră este să recâştigăm acel pământ înstrăinat. Să redobândim tot ce am pierdut: casele, pădurile, pământurile, steagul...!"

MARKO BELA
Preşedinte UDMR


„În 1918, Imperiul Român s-a extins asupra Transilvaniei!"

IOAN ROBU
Arhiepiscopul Arhiepiscopiei Romano-Catolice
de Bucureşti


Pseudoistorie

Asupra istoriei Transilvaniei s-au pronunţat, de-a lungul timpului, mulţi istorici de prestigiu, dar şi pseudoistorici, unii dintre aceştia din urmă arogându-şi dreptul de corifei ai istoriografiei sud-estului european. Nu cu mult timp în urmă, am fost martor la lansarea, în Oradea, a unei cărţi care mistifică în bună măsură realităţile spaţiului transilvănean. Cartea se intitulează "Mică istorie a Transilvaniei" (Editura Pro Europa,Târgu Mureş, 2006,196 pag.) şi aparţine istoricului sas, originar din Transilvania, Harald Roth. Cartea a fost tipărită de Liga Pro Europa şi a beneficiat de o lansare la Oradea, organizată de Biblioteca Judeţeană "Gheorghe Şincai" prin directorul Traian Ştef. La manifestare au participat, în calitate de invitaţi, istoricul Ovidiu Pecican, care semnează şi Prefaţa cărţii, doamna Smaranda Enache, din partea Ligii Pro Europa şi istoricul orădean Sorin Şipoş. La această manifestare au participat români, maghiari, germani, cărora li s-a sugerat că o astfel de istorie a Transilvaniei ar putea înfrăţi pe toţi etnicii din această provincie. Doamna Smaranda Enache a prezentat în câteva cuvinte succesul obţinut de această carte în Germania, motiv pentru care a fost tradusă şi în limba română. Am fost de-a dreptul uluit să văd anumite specimene de intelectuali şi să aud argumentări stranii, stupide şi de-a dreptul halucinante, cu privire la istoria Transilvaniei şi la noul statut al României în spaţiul european. Am fost înţelegător cu ignoranţa publicului larg care a luat cuvântul. Am înţeles şi ignoranţa doamnei Smaranda Enache, dar mă aşteptam, din partea unor idivizi cu pretenţii în istoriografie, să abordeze tema cu profesionalism şi onestitate, atrăgând atenţia asupra derapajelor din cartea istoricului german. Doar istoricul Sorin Şipoş, cu multă delicateţe şi bun simţ, dar şi cu argumentări pertinente a atras atenţia asupra confuziilor şi inexactităţilor din această pretinsă istorie a Transilvaniei. Într-o adevărată beţie de cuvinte, Ovidiu Pecican, istoric de formaţie şi cu pretenţii europene, s-a lansat în halucinante observaţii pe marginea cărţii, recomandând cu mult entuziasm o carte sfertodoctă, care nu face cinste istoriografiei referitoare la spaţiul transilvănean. Doar intervenţia istoricului Sorin Şipoş a dovedit că mai avem istorici competenţi pentru care adevărul istoric este mai presus decât oportunismul sau ploconelile efemere, de dragul unui fals drum spre Europa ori al unei false legături cu spaţiul ştiinţific european.
Cine are interesul de a falsifica istoria Transilvaniei?

În privinţa Transilvaniei, opiniile istoricilor diferă în funcţie de interesele pe care le urmăresc aceştia. Nu vom lua în discuţie divergenţele dintre istoricii români, maghiari sau germani cu privire la diferite aspecte ale istoriei Transilvaniei. De multe ori, din păcate, şi acolo unde evidenţele sunt clare, mai există inşi dispuşi să se pună în slujba diversiunii, a mistificării, pentru a semăna confuzie în rândul opiniei publice. Cui prodest? În privinţa vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni se încearcă să se arunce o umbră de îndoială şi acolo unde documentele fac lumină şi nu lasă loc la interpretări interesate. Cu privire la unele aspecte ale vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni, s-a pronunţat şi domnul Virgil Trufasiu din California (SUA), în urma articolului "Ofensiva catolicismului în Transilvania", apărut în paginile cotidianului Crişana. Domnia sa neagă, nu fără ironie, afirmaţiile noastre cu privire la existenţa unei permanente ofensive a catolicismului în Transilvania, catalogându-ne afirmaţiile drept aberaţii şi fantezii demne de istoria Partidului Comunist Român!? Nu pentru a-l convinge pe distinsul californian Virgil Trufasiu, care oricum rămâne de neclintit în viziunea sa istorică asupra Transilvaniei, ci pentru slujirea adevărului istoric, vom prezenta opiniile unor istorici de prestigiu, a căror competenţă nu poate fi pusă la îndoială.
Cruciada a patra (1204) - un nou imbold pentru papalitate, în
cucerirea Răsăritului ortodox

Cucerirea Constantinopolului de către latini, în urma Cruciadei a patra (1204), a avut consecinţe considerabile asupra vieţii religioase din Răsărit şi asupra relaţiilor dintre răsăriteni şi apuseni. În opinia istoricului britanic Steven Runciman, Cruciada a patra, care a culminat cu devastarea Constantinopolului, reprezintă punctul final al separării dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană (Steven Runciman, A History of the Crusades, volume III, The Kingdom of Acre and the Later Crusades, Cambridge University Press, London,1954, pag. 131). Istoricul Şerban Papacostea remarca faptul că, prin evenimentele din 1204, petrecute la Constantinopol, asistăm la deschiderea uneia dintre cele mai vaste încercări ale Europei occidentale de a cuprinde în sistemul său de interese politice şi spirituale Răsăritul continentului. Cruciada şi spiritul ei îşi consolidează în această perioadă influenţa în Europa răsăriteană şi sud-estică, slujind în egală măsură politica papalităţii de integrare a continentului sub egida spirituală şi interesele acesteia (Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul mongol, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag. 11). Papalitatea, prin Inocenţiu al III-lea (1198-1216), va încerca să aducă Biserica Răsăritului sub ascultarea Bisericii Romei. Papa va face în această perioadă eforturi de a folosi prilejul favorabil oferit de Cruciada a patra, de a implementa tradiţia romană în lumea ortodoxă. Papalitatea va uza de mijloace drastice de constrângere a ortodocşilor pentru a-i supune scaunului Romei. Istoricul Şerban Papacostea arăta că acţiunea de constrângere a "schismaticilor"(ortodocşilor) prin expediţii militare "a fost investită acum cu caracter de cruciată, la fel ca şi acţiunile îndreptate împotriva ereticilor şi păgânilor " (Şerban Papacostea, op. cit., pag. 16). Expansiunea Bisericii Romei în Europa răsăriteană nu a ocolit nici spaţiul românesc. Aici principala forţă care a acţionat în numele Romei a fost Regatul ungar, a cărui înaintare spre Răsărit, începută cu cel puţin două secole în urmă, capătă acum o dimensiune nouă, cea a confesiunii asimilatoare (Şerban Papacostea, op. cit., pag. 7). Odată cu orientarea statului ungar spre Biserica apuseană, în timpul regelui Ştefan cel Sfânt ( 997-1038 ), s-a trecut la înlocuirea vechilor aşezăminte bisericeşti ortodoxe româneşti cu cele catolice. În secolul al XI-lea, s-au înfiinţat trei episcopii catolice la Oradea, Alba-Iulia şi Morisena-Cenad. Academicianul Mircea Păcurariu sublinia faptul că în Transilvania şi Banat procesul de înlocuire a instituţiilor ortodoxe cu cele catolice va dobândi caracterul unei adevărate politici de stat în ceea ce-i priveşte pe românii ortodocşi ( Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Banat,Crişana şi Maramureş până în 1918, Cluj-Napoca,1992, pag. 81). După 1204, cucerirea teritorială maghiară a fost îndeaproape însoţită de un masiv efort de asimilare confesională care a ameninţat însăşi existenţa structurilor arhaice româneşti în care românii şi-au creat şi dezvoltat instituţiile lor politice şi bisericeşti ( Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, Cernăuţi, 1929 ). Pentru că, în ciuda evidenţelor, acţiunea de cucerire teritorială şi spirituală a Transilvaniei este pusă la îndoială de către cei care se află şi astăzi în solda Vaticanului ori a puterilor potrivnice românilor transilvăneni, vom prezenta, în limita spaţiului disponibil, documente şi mărturii ale istoricilor, care vor spulbera orice îndoială în această privinţă. (va urma)