Mişcarea sindicală din România a dat de multişor ortul popii. Au mai rămas câteva fantome gălăgioase, fără nicio putere reală. Ani la rândul liderii de sindicat s-au învârtit de afaceri prospere, ajungând de cealaltă parte a baricadei, nişte veritabili capitalişti. Au manevrat salariaţii după bunul plac, promiţând că le vor apăra interesele, dar i-au abandonat imediat ce li s-a întins un pumn consistent de biştari. Unul chiar s-a visat Luceafărul huilei şi s-a jucat de-a „haiducii lu' Şapte Cai", dar a eşuat în puşcărie, iar sindicatele miniere s-au fărâmiţat. România nu mai are mişcare sindicală adevărată, iar trepiedul pe care se fundamentează relaţiile economice, patronate-guvern-sindicate, s-a dezechilibrat iremediabil.

 

„Avem politicienii, liderii, soarta, ţara - după caz - pe care îi merităm" - este laitmotivul unei armate de gânditori care picură în urechile lungite de foame ale neamului otrava văicărelilor sterile. Şi dresajul ăsta executat de vreo douăzeci de ani, cu precizia şi consecvenţa torturii chinezeşti, a dat roadele scontate. Românul chiar a ajuns să creadă că îi este scris în frunte să fie condus de incompetenţi cu tupeu, că trebuie să dea şpagă pentru a se folosi de un drept, ori că trebuie să stea cuminte, cu capul între urechi, atunci când funcţionarul public se răsteşte la el. Prea puţini sunt aceia care îi spun că are dreptul să se revolte împotriva liderilor care i-au trădat interesele, că trebuie să dea de pământ cu oportuniştii şi fripturiştii care i s-au cocoţat pe masă, că poate să lupte pentru a trăi într-o ţară mai civilizată. Chiar dacă, în aparenţă, nu are nicio legătură cu dezvoltarea unei ţări, sindicatele sunt esenţiale în fundamentarea unor relaţii economice sănătoase. În România, sindicatele au cam dat chix, din vina liderilor şi a situaţiei excepţionale generată de tranziţia lungă şi obositoare de la comunism la economie de piaţă.

Sindicatele româneşti, fără excepţie, s-au format după 1989 pe fundaţia şubredă a unor categorii profesionale aflate pe cale de dispariţie. Şi-au fixat drept scop supravieţuirea cu orice preţ, deşi vremurile se schimbau cu rapiditate. Nu au reuşit decât să tragă de timp. Marile uzine şi combinate şi-au închis porţile, minele s-au închis, transporturile au făcut pană, calea ferată s-a dus şi ea de-a berbeleacul, agricultura a dat în secetă generalizată. Industria românească a produs câteva milioane de şomeri, pensionaţi anticipat şi foarte mulţi căpşunari. Sectorul privat s-a dezvoltat greoi şi neunitar, pe fermierii adevăraţi din întreaga ţară aproape că poţi să-i publici pe o coală de ziar, sectorul construcţiilor lucrează mai mult la negru, iar dezvoltarea infrastructurii bălteşte. Categoriile profesionale nu au apucat să se consolideze, să se constituie după reţeta sănătoasă a breslelor din Evul Mediu. De asta au profitat sindicaliştii de profesie, aceiaşi lideri de ani buni încoace şi care au nevoie de cât mai mulţi cotizanţi. Sindicalismul a devenit o afacere. Un bussines pervertit în care liderul este patronul, iar sindicalistul de rând, cotizantul. Pe acest tip de patroni-sindicali nu-i interesează apărarea intereselor sindicaliştilor, ci să fie plătită la timp cotizaţia. Când treburile se împut şi trebuie să iasă la bătaie, au lecţia pregătită: puţină vocaliză la televiziuni, ameninţări cu greve, puţină figuraţie cu pancarte şi fluiere în piaţa publică unde, neapărat, dar neapărat, trebuie să se învârtă prin faţa mulţimii un tip încruntat cu portavoce în mână. Dintre toate, profesia de sindicalist-bugetar e cea mai sigură pe vreme de criză. Paradoxal, se câştigă şi mai bine, cotizanţii îşi achită sumele restante de frică să nu-şi piardă slujbele. Protestele şi pichetările sunt la ordinea zilei, deci sindicaliştii lucrează, stau de veghe ca seiful cu drepturile cotizanţilor să nu fie devalizat.

 

Sindicalismul trebuie să se redefinească urgent. Trebuie să-şi schimbe liderii şi metodele de lucru. Protestele şi grevele reprezintă atât un drept, cât şi un mijloc de acţiune. Sunt bicepşii încordaţi ai sindicatelor. Pe lângă muşchi, sindicatele mai au nevoie acută de neuroni. Mulţi, isteţi şi vioi, nu plimbăreţi pe trei cărări. Între patronate şi sindicate trebuie să existe un parteneriat arbitrat de Guvern, nu o relaţie de subordonare sau intimidare. Abia atunci trepiedul pe care se fundamentează relaţiile economice va fi stabil şi Românica va putea înfuleca liniştită prosperitate pe pâine.