De când cu Maidanul democratizator (2013), mai ales după venirea la putere a lui Vladîmîr Zelenski- naționalismul ucrainian a căpătat note tot mai stridente. Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, materializată prin ocuparea Crimeei și a regiunilor din estul ucrainian, a repus pe tapet istoria relațiilor ruso-ucrainiene, începând din zorii evului mediu (secolul al X-lea) până în actualitatea zilelor noastre.

Istoricii recunosc că începuturile procesului de constituire a statului rus medieval debutează cu etapa Rusiei Kieviene. Cnezii Iaroslav cel Înțelept (1037-1054) și Vladimir Monomahul (1113-1125) consolidează Rusia Kieveană în plan administrativ, religios și politic, încât la sfârșitul secolului al XII-lea, într-o cronică kieveană apare, pentru prima dată, denumirea de “Ucraina”. Ea acoperea întinsele ținuturi de stepă de la Pereislav în est până la Galiția în vest.

După modelul Kievului, alte comunități a slavilor de răsărit se organizează în cnezate regionale: Halîci-Volînia, Vladimir-Suzdal, Novgorod, Pskov, Nijninovgord, Rostov, Moscova. Ele se vor confrunta cu ambițiile expansioniste ale regatelor polonez, maghiar, lituanian și tătarii din Hoarda de Aur. Kievul atacat și jefuit în repetate rânduri de polonezi, lituanieni, mongoli pierde treptat din prestigiu în favoarea cnezilor de la Moscova, care trec la unificarea cnezatelor slave sub sceptrul lor. În secolele XIII-XIV se plămădește, după model vest-european, „națiunea medievală rusă”. Aceasta avea ca liant limba slavă și religia ortodoxă. Ivan al IV-lea cel Groaznic se proclamă țar al Rusiei (1547).

Cazacii ucrainieni, pomeniți la 1492 pentru prima dată în izvoarele istorice, se impun ca principala forță social-militară în lupta împotriva expansiunii poloneze. La 1648 hatmanul Bogdan Hmelnițki declanșează o răscoală contra ocupanților polono-lituanieni, alungă nobilimea poloneză din Ucraina, masacrează evreii care controlau comerțul regional și înființează un stat căzăcesc independent (Hatmanatul). Conștient că nu poate rezista singur în fața forței militare a Regatului Poloniei, în 1694, cazacii zaporojeni își oferă suveranitatea țărilor Moscovei. Apartenența amândurora- ucrainieni și ruși –la ramura slavilor de răsărit îi fac să se unifice în fața pericolului catolic polonez și lituanian, mai apoi suedez. Prima tentativă de constituire a unui stat ucrainian independent se dovedește neviabilă în conjunctura internațională defavorabilă a Europei estice.

Raporturile ruso-ucrainiene s-au tensionat în următoarele decenii din cauza încălcării drepturilor cazacilor de către Rusia, mai ales în timpul țarului Petru cel Mare cunoscut prin reformele sale modernizatoare și războaiele duse pentru expansiunea statului rus. Astfel, în 1708 hatmanul Ivan Mazepa se răscoala contra țarului, aliindu-se cu regele suedez Carol al XII-lea care înainta spre Moscova. Înfrângerea suedezilor la Poltava (1709), anulează noua tentativă a ucrainienilor de a-și întemeia un stat propriu.

Tentativa lui Dănilă Apostol de a restaura funcția de hatman și Hatmanatul ca stat ucrainian independent (1727-1734) nu reușește datorită reformelor centralizatoare ale țarinei Ecaterina cea Mare (1764-1780). Mai mult, aceasta desființează armata cazacilor zaporojeni de pe Nistrul inferior și ocupă Crimeea tătărească (1783). Din acest moment cazacii prin excelență militari, se vor încadra în armata Rusiei, ca de altfel și mulți tătari din Crimeea, și vor deveni armată de elită și loială a țarilor. Pentru aceasta vor obține drepturi și beneficii materiale deosebite. Am putea spune că rolul lor ca factor politic de menținere în conștiința ucrainienilor a ideii unui stat suveran și independent, separat de Rusia, intră în adormire.

Secolul al XIX-lea, ca la celelalte popoare din Europa Centrală, marchează și la ucrainieni începerea procesului de constituire a națiunii moderne. Fenomenul are la bază nașterea culturii moderne prin operele unor personalități de valoare europeană ca: scriitorii Nicolai Gogol, Taras Șevcenko, Șalom Alehem, pictorul Ilia Repin ș.a., cultivarea sentimentului național în rândul studenților tinerei Universități din Kiev înființată în 1834, experiența căpătată de ofițerii și soldații cazaci în campaniile militare antinapolitane, când în 1815 ajung în Parisul părăsit de Napoleon. Aici văd o altă lume față de Rusia feudală, în care ideile Revoluției de la 1789 se impuseseră fie și sub etapa imperială napoleoniană. Chiar dacă revoluția de la 1848-1849 s-a oprit la granițele Principatelor Române și teritoriile poloneze de est, intelectualul revoluționar Mikola Kostomarov redactează primul program politic al unei mișcări naționale ucrainiene, care milita pentru crearea unei federații slave, în centrul căreia să se afle și Ucraina. Cu alte cuvinte, un prim pas spre o Ucraină autonomă, apoi independentă și suverană. Totuși, Rusia rămâne încă puternică permițându-și să intervină în Principatele Române și Transilvania contribuind, alături de otomani și habsburgi, la înfrângerea revoluției pașoptiste. Înfrângerea suferită în războiul Crimeei (1853-1856), în confruntarea cu englezii și otomanii, nu o destabilizează. Mai mult, succesul din războiul de la 1877/ 78 îi dă o nouă aureolă de mare putere europeană, mai apoi curtată de toate marile puteri vest și central europene pentru a se angaja în coalițiile politico-militare care vor duce la izbucnirea Marelui Război (1914-1918).

Totuși, Imperiul țarist de după 1900, ros de contradicții interne tot mai puternice, începe să se manifeste mai mult ca un colos cu picioare de lut. Mișcărilor naționale ale popoarelor neruse se exprimă prin elita intelectuală și bisericească a acestora. Românii din Basarabia, națiunile baltice și ucrainienii încep să-și ceară mai multe drepturi. Rezistența față de statul țarist se manifesta atât în guberniile neruse cât și în străinătate, unde se refugiaseră unii lideri. În ceea ce-i privește pe ucrainieni, la Harkov și în Galiția apar programe politice care au la bază independența Ucrainei. Revoluția rusă burghezo-democratică de la 1905 prin hotărârile ei caută să detensioneze situația politică din imperiu. În acest context limba ucrainiană își intră în drepturi, apar partidele politice care duc la ascensiunea naționalismului. O primă manifestare a naționalismului ucrainian este organizarea de pogromuri sângeroase împotriva evreilor, acuzații în calitate de comercianți și cămătari de exploatare economică a societății ucrainiene.

Statuia lui Stepan Bandera din Ternopil (Foto: Wikipedia)

În urma grelelor pierderi materiale și umane de pe fronturile Primului Război Mondial izbucnesc nemulțumirile atât în rândurile soldaților, cât și a maselor de jos, care duc la cele două revoluții din februarie și octombrie 1917. Prima obligă țarul Nicolae al II-lea să părăsească puterea, apoi bolșevicii lui Lenin încep să răstoarne structura social-politică a moșierimii și burgheziei.

Pulverizarea puterii centrale duce la constituirea unor organisme politice naționale de sine stătătoare la Chișinău, Kiev, Varșovia, Riga, Tallin, Vilnius care își exprimă ieșirea din statul rus. În acest context, Rada Centrală de la Kiev, noul parlament revoluționar al Ucrainei, proclamă înființarea noului stat național independent (1917-1920). Izbucnirea războiului civil între albgardiștii naționaliști și bolșevicii internaționaliști complică lucrurile la Kiev. Generalul ucrainian Petliura, șef al Guvernului Provizoriu al Republicii Populare Ucrainene, încearcă să reziste atacurilor Armatei Roșii bolșevice. Până la urmă, în 1920, statul ucrainian suveran și independent pierde confruntarea cu Rusia bolșevică și Polonia refăcută ca stat. Kievul intră în componența Rusiei Sovietice, apoi a URSS (1922). Până în 1941 ucrainienii construiesc societatea sovietică, sentimentele naționale fiind strict controlate de poliția secretă sovietică (CEKA, apoi NKVD).

 Izbucnirea războiului germano-sovietic în iunie 1941 duce la ocuparea Ucrainei de către armatele lui Hitler. Sub promisiuni de refacere a unui stat ucrainian independent sub control german se organizează o structură statală națională. Se constituie unități militare ucrainiene care sunt încadrate între diviziile germane și a aliaților acesteia în lupta pe frontul antisovietic. Tot acum, pe baza promisiunilor lui Hitler că după obținerea victoriei va sprijini refacerea Hanatului tătăresc în Crimeea, o divizie de tătari va lupta alături de trupele germane. Naționaliștii ucrainieni aveau în frunte pe Roman Șușkevici, comandant al Armatei Insurecționale Ucrainiene (1943-1945) și Stepan Bandera, conducător al Organizației Naționaliștilor Ucrainieni, mai apoi și a filialelor acesteia din Europa Occidentală și SUA. Din rândul acestor naționaliști s-au recrutat gardienii lagărelor naziste în care au fost exterminați evreii, alături de grupuri de romi, ruși, homosexuali ș.a. Au fost situații când comportamentul acestora față de internați a fost mai dur decât a gardienilor naziști. Finalul cunoscut al celui de Al Doilea Război Mondial a frânt și această tentativă de constituire a unui stat ucrainian de sine stătător.

 Astăzi suntem în fața unei alte tentative, pe un fond mult mai sângeros al confruntării dintre ruși și ucrainieni. Rezultatul final este încă imprevizibil. Vizibile sunt, însă, pierderile umane și materiale ce depășesc cele din 1941-1944, alături de o bulversare a relațiilor interumane greu de revenit la normal în viitorii poate zeci de ani.

 Am făcut acest lung excurs în istoria ucrainienilor ca argumente pentru concluziile pe care îndrăznesc să le trag în final (Vezi Serhii Plokhy, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei, Ed. Trei, București, 2018).

Rezultă că naționalismul ucrainian nu a reușit niciodată să ardă până la capăt, de-a lungul celor aproape patru secole de manifestare. Atunci când a avut șansa să se materializeze într-o formațiune statală temporară proprie s-a manifestat cu o duritate extremă față de minoritarii așezați, prin șansa sau neșansa istoriei, alături de ei. Mă gândesc la evrei, polonezi, ruși, tătari, români. Noi, românii, mai ales între 1940-1941 și după 1945 până astăzi, când „tătucul Stalin” le-a oferit Bucovina de Nord și Maramureșul istoric de pe malul drept al Tisei. Ce să mai vorbim de eforturile rutenilor (ucrainienilor) maramureșeni, din 1945, de-a alipi Maramureșul românesc cu Ucraina - prin eforturile inclusiv a unor partizani banderiști trecuți de partea lui Stalin și Hrușciov (pe atunci prim-secretar al PCUS din Ucraina). (Vezi: Maramureșul istoric. Studii de istorie și arheologie, Ed. Centrul de Studii Transilvane/ Academia Română, Cluj-Napoca, 2020, p. 217-236).

Mai mult, încă din 2014, regimul democratic al Ucrainei a trecut la desființarea școlilor românești din zona Cernăuți, introducând obligativitatea predării materiilor în limba ucrainiană. Limba română se va preda, doar câteva ore pe săptămână, ca limbă străină. Românii bucovineni refugiați în România în 1940 și 1944-1945 erau obstrucționați să-și vadă rudele, să le ducă carte românească. După izbucnirea războiului ruso-ucrainian primii militari trimiși drept carne de tun pe frontul din est au fost tinerii români, cetățeni ucrainieni.

 Așa este răsplătită tradiționala omenie românească care din februarie 2022 a primit milioane de ucrainieni refugiați din calea războiului, mai ales femei și copii, celor care s-au așezat în țara noastră asigurându-li-se cazare, masă, locuri de muncă, asistență medicală, alte ajutoare materiale, posibilitatea școlarizării copiilor în școli românești chiar în limba ucrainiană?

Ce să mai vorbim de încălcarea unor legi europene din secolul al XIX-lea privind reglementarea navigației pe cursul inferior al Dunării! Evident, mă refer la cazul canalului Bâstroe!

 Aroganța nu-și are locul în condițiile în care un om la ananghie (V.Z.-n.n.) îți cere ajutorul ca să nu moară! Ce să mai vorbesc de etica europeană de comportament în astfel de cazuri?

Desigur, nu numai Kievul este vinovat de ce ni se oferă din partea lui. În primul rând politicienii noștri, diplomația și Președinția României. Dacă noi nu ne apărăm românii din afara granițelor noastre o să îi apere străinii?

Sper sincer în încetarea războiului ruso-ucrainian care a bulversat întreg mapamondul și a deschis lupta și tranzacțiile pentru schimbarea frontierelor. În același timp, sper ca națiunea și statul ucrainian liber și independent să-și însușească modelul european de comportament față de etnicii minoritari din cuprinsul țării lor! În orice caz nu modelul maghiar și sârbesc!

Iar instituțiile statului nostru de la București să-și apere neamul din țară și din jurul granițelor lui prin legi interne; tratate bilaterale, chiar uzând de dreptul de veto în instituțiile Uniunii Europene. Să punem capăt dezastruoasei „politici a ghiocelului”.