Posesorii forţei de muncă, fiind lipsiţi de mijloace de producţie, pentru a-şi câştiga existenţa sunt nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă posesorilor de mijloace de producţie şi de capital, celor denumiţi generic capitalişti.

Banii de care dispun capitaliştii se transformă în capital numai dacă posesorii lor îi folosesc pentru cumpărarea unei mărfi speciale - marfa forţă de muncă, care pune în mişcare uneltele de muncă în procesul de producţie, unde are loc producerea de valoare de întrebuinţare, valoare şi plus valoare, adică banii investiţi iniţial (B), aduc bani mai mulţi (B'= B+p). Acest lucru este posibil datorită capacităţii fizice şi intelectuale ale oamenilor de a produce, în unitatea de timp, o valoare mai mare decât valoarea forţei lor de muncă, adică o plusvaloare (valoarea adăugată). Pentru ca forţa de muncă să fie în deplinătatea capacităţilor sale fizice şi intelectuale are nevoie de hrană şi de alte mijloace de subzistenţă, care au şi ele o valoare, ceea ce înseamnă că mărimea valorii forţei de muncă este dată de mărimea valorii mijloacelor de subzistenţă, necesare pentru întreţinerea sa şi a familiei (soţie, copii, părinţi etc.). Mijloacele de subzistenţă ale oamenilor sunt constituite din alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă (cu cheltuielile aferente), mobilier, obiecte de folosinţă îndelungată şi de uz casnic, la care se adaugă cheltuielile cu educaţia copiilor, cu sănătatea, cultura, sportul, cu recalificarea şi cu perfecţionarea profesională, cu transportul la şi de la locul de muncă etc. Trebuinţele oamenilor se schimbă, însă, odată cu mersul dezvoltării societăţii şi cu progresul tehnic, care face posibilă apariţia unor produse noi, superioare calitativ, dar şi a unor cerinţe noi de consum, a cărui structură suferă modificări în timp. Astfel, dacă în trecut, în consumul oamenilor ponderea cea mai mare o deţineau produsele alimentare, astăzi cererea de consum a populaţiei este direcţionarea mai mult spre produsele de folosinţă îndelungată, spre produsele care oferă oamenilor un confort sporit, spre educaţie, cultură, divertisment etc., care presupun cheltuieli mult mai mari; contribuind la creşterea valorii mijloacelor de subzistenţă şi a valorii forţei de muncă.

Pe de altă parte, intensificarea excesivă a muncii în ultima vreme, determină accentuarea uzurii fizice şi psiho-senzoriale a forţei de muncă, ceea ce presupune cheltuieli suplimentare pentru refacerea acesteia.

Introducerea unor tehnologii noi în procesul de producţie şi schimbarea frecventă a structurii producţiei, în funcţie de schimbările intervenite în cererea de consum, atrage după sine cheltuieli suplimentare cu calificarea, recalificarea şi perfecţionarea forţei de muncă. În final, toate aceste cheltuieli vor contribui la creşterea valorii forţei de muncă.

De aceea, se impune ca, la anumite perioade de timp, să se procedeze la ajustarea şi corelarea salariilor cu valoarea forţei de muncă, respectiv cu valoarea mijloacelor de subzistenţă. În mod normal, salariul minim ar trebui să fie cel puţin egal cu valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare unui trai decent. În realitate, salariul nu apare ca valoare şi preţ al forţei de muncă, ci ca preţ al muncii, creându-se falsa impresie că se plăteşte integral munca prestată şi că, odată cu schimbările ce intervin în volumul muncii şi în durata timpului de muncă, se schimbă şi mărimea sumei de bani plătită salariatului, ceea ce nu se întâmplă în practică. În practică, la stabilirea salariului minim pe economie nu se ia în considerare valoarea forţei de muncă, salariile stabilindu-se arbitrar, pe baza unor criterii mai mult sau mai puţin obiective ca volum, complexitatea şi importanţa socială a muncii, criterii ce nu pot fi riguros şi corect apreciate de către cei care elaborează politica şi sistemul de salarizare.

De asemenea, în timp ce valoarea forţei de muncă este în continuă schimbare, ca urmare a schimbării valorii mijloacelor de subzistenţă, salariile reprezintă o mărime relativ constantă şi determinată în timp.

Trebuie să se înţeleagă că salariul minim (atât la stat, cât şi la privat), trebuie să acopere integral valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare unui trai normal. Trebuie să se înţeleagă că nu se pot obţine rezultate cu o forţă de muncă slab hrănită, căreia îi chiorăie maţele de foame în timp ce munceşte şi care se gândeşte, tot timpul, la ziua de mâine, la ce va pune pe masă copiilor, cu ce o să-i îmbrace şi cu ce o să-i încalţe ca să meargă la şcoală, cu ce să le cumpere rechizite şcolare etc. Nu trebuie scăpat din vedere nici puterea de cumpărare a banilor, adică ce se poate cumpăra cu salariul nominal şi cât este, de fapt, salariul real, în condiţiile unui cost al vieţii în continuă creştere.  

Politicile de salarizare trebuie să ţină pasul cu evoluţia costului vieţii, adică să se adapteze în permanenţă salariile la acest cost. De asemenea, o politică de salarizare justă presupune, în primul rând, eliminarea inechităţilor, adică a discrepanţelor enorme între nivelul salariului minim pe economie şi nivelul salariului maxim, prin stabilirea unui raport corect între cele două niveluri de salarizare, raport care să reflecte realitatea şi nu dorinţa şi nesăbuinţa unor privilegiaţi care se cred "buricul pământului".

Prin noua lege a salarizării, trebuie înlăturate toate inechităţile, toate discrepanţele, toate salariile speciale pe care şi le-au acordat singure unele categorii socio-profesionale privilegiate de la unele instituţii ale "statului de drept".

Pentru stabilirea unui raport optim între salariul minim şi salariul maxim, este necesar ca salariul minim să fie adus la nivelul valorii forţei de muncă, respectiv la nivelul valorii mijloacelor de subzistenţă. Acest raport ar trebui să se încadreze între 1 şi 10 şi nu între 1 şi 20, deoarece absolut nimic nu justifică acest lucru, nici volumul, nici complexitatea şi nici importanţa socială a muncii, iar deosebirile dintre diferitele munci sau activităţi nu pot fi chiar atât de mari încât să justifice un raport de 1 la 20 sau de 1 la 40, cum se întâmplă în prezent.

Dacă, spre exemplu, salariul minim pe economie ar fi de 2.000 lei (ceea ce nu este deloc exagerat, ci după un calcul sumar, ar reprezenta chiar realitatea), atunci un raport de 1 la 10 ar fi un raport normal şi de bun simţ.

Ministerul Muncii, care lucrează la noua lege a salarizării, s-ar putea inspira din sistemul de dinainte de 1989, care era un sistem riguros, elaborat ştiinţific, pe ramuri de activitate, pe categorii socio-profesionale şi nivele de calificare, pe clase, trepte şi gradaţii, ce se acordau la anumite intervale de timp, în funcţie de rezultatele obţinute în muncă şi de calificativele primite la sfârşitul anului (perioadei). De asemenea, pentru preîntâmpinarea convulsiilor sociale, ca urmare a creşterii diferenţei dintre salarii şi valoarea forţei de muncă, n-ar fi lipsit de interes să se încerce adoptarea "unui sistem cu scară mobilă a salariilor", care ar consta în adaptarea automată a salariilor la costul vieţii, în continuă creştere. Pe de altă parte, sindicatele şi salariaţii trebuie să înţeleagă că orice majorare de salarii trebuie precedată de o creştere corespunzătoare a productivităţii muncii, în sensul că ritmul mediu de creştere a productivităţii muncii pe o perioadă de timp trebuie să fie mai mare decât ritmul mediu de creştere a salariilor (câştigurilor) pe aceeaşi perioadă de timp, pentru că altfel se produc pierderi şi scade eficienţa economică (rentabilitatea). De asemenea, atunci când nivelul productivităţii muncii în ţara noastră va atinge nivelul productivităţii muncii din ţările dezvoltate, se pot emite pretenţii ca salariile naţionale să fie la nivelul acelor ţări. Concluzionând, salariul minim pe economie trebuie să reflecte cât mai fidel valoarea forţei de muncă, respectiv valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare unui trai normal, iar creşterile salariale pot fi acordate numai în condiţiile creşterii productivităţii muncii sociale.

Foarte important!

Pensiile speciale, la fel ca şi salariile speciale, trebuie desfiinţate imediat. Nimeni nu trebuie să beneficieze de pensie decât în măsura în care a contribuit la fondul de pensii. Altfel, nu putem vorbi de dreptate, de echitate, de justiţie, de stat de drept. Parlamentarii trebuie să contribuie şi ei la fondul de pensii de stat sau privat. Te doare sufletul că într-o ţară bogată ca România, domneşte sărăcia.