Se poate spune despre cineva că este lider atunci când reuşeşte să adune în jurul său un grup care urmăreşte aceleaşi obiective. Grupul trebuie organizat, astfel că pentru un conducător este foarte important să ştie să construiască echipe, devenind astfel lider de echipe. În funcţie de situaţie, echipele pot fi salariaţii dintr-o companie, grupuri teroriste, regimente de soldaţi sau alianţe politice. La începutul secolului XX a apărut "managementul", o profesie exercitată de un lider plătit regeşte în domeniul afacerilor. Reprezintă un moment de cotitură şi pentru simplul fapt că, de atunci încoace, societatea a devenit a organizaţiilor economice cu influenţe hotărâtoare în politică. Un patron care numeşte la compania sa un manager pe alte criterii decât competenţa, poate spune orice despre angajatul său, dar nu că este un lider.

 

Trăind într-o societate în care economia dictează ora exactă, cred că modelul liderului-manager trebuie să se impună tot mai mult în defavoarea liderului-politician. Acest lucru a devenit evident odată cu instalarea crizei economice, moment în care au ieşit la iveală şi limitele autorităţii şi competenţei liderului-politician în gestionarea şi depăşirea ei. În plus, mai vechile greşeli ale liderilor politici au agravat situaţia economică actuală. Sistemul naţional de pensii este aproape de colaps, după ce ani la rândul s-a practicat pensionarea pe diverse motive, pentru a masca un şomaj din ce în ce mai accentuat. Conform unor date publicate recent, deficitul fondului de pensii a fost anul trecut de 1,5 miliarde de euro, iar cel estimat pentru 2010, de 1,7 miliarde de euro. Cheltuielile cu pensiile au ajuns astfel la 8% din PIB! Dezastrul s-a produs încă din 1990, când liderii politici au decis pensionarea anticipată din considerente electorale. Nu trebuie uitat că sistemul de pensii moştenit din perioada comunistă era pe plus, trei salariaţi susţinând un pensionar. Excedentul din fondul de pensii a fost direcţionat de guvernele „democratice" pentru acoperirea unor găuri bugetare. Până în 2001 numărul pensionarilor a ajuns să-l depăşească pe cel al angajaţilor, anul trecut raportul fiind de un angajat la 1,5 pensionari. Pensionările masive pe caz de invaliditate au împovărat şi mai mult sistemul, la începutul anului fiind înregistrate peste 900.000 de cazuri. Votată pe interese, legea pensiilor a generat inechităţi crase între diverse categorii profesionale, pensiile speciale instituind un regim preferenţial, astfel că în 2009 erau înregistrate peste 330.000 de persoane care beneficiau de astfel de venituri.

Ieri, a fost adoptat proiectul noii legi a pensiilor prin care Executivul încearcă să peticească sacul găurit al fondului de pensii prin recalcularea celor speciale. În cinci luni acestea vor fi recalculate, dar vor fi reduse doar în cazul a 15% dintre beneficiari - o frecţie la picior de lemn. Imediat, sindicatul cadrelor militare disponibilizate a anunţat că va da în judecată Guvernul. Apoi, aplicarea retroactivă a legii, aşa cum intenţionează cabinetul Boc, încalcă un principiu de drept elementar, acela că legea dispune numai pentru viitor. Şi în acest caz sindicaliştii au ameninţat cu mii de proteste. Apoi, nu cred să mai existe vreun naiv în ţara asta care să creadă că magistraţii vor accepta reducerea pensiilor. Aşa cum şi-au obţinut sporurile judecându-se cu statul, la fel o vor face şi acum. Un amărât de justiţiabil, plimbat prin instanţă cu anii pentru un simplu litigiu, ar fi uimit să vadă cum bat din ciocănel judecătorii când e vorba de gologanii lor!

Toate aspectele rezumate aici, dar absolut toate, demonstrează faptul că epoca liderilor-politicieni a apus şi este mare nevoie de un alt tip de lider, cu talent managerial, care să-şi poată clădi un plan de afaceri pe termen lung. În cei douăzeci de ani în care români au fost mai mult asistaţi social decât învăţaţi să se descurce, s-au tocat enorm de mulţi bani. O situaţie tipică în care au ajuns liderii-politicieni, care nici măcar nu şi-au propus să devină lideri-manageri, fie pentru că nu i-a dus mintea, fie că, pur şi simplu, nu le-a păsat.

 

Se pare că oamenii nu pot trăi fără lideri. Îi alegem sau îi ajutăm să devină conducători, suntem la cheremul lor şi fiecare om tânjeşte, măcar o dată în viaţă, să devină, acolo, în universul lui, un mic lider. Probabil că nevoia de evoluţie şi progres este ştanţată în genele umane, dar, în mod cert, de-a lungul vremurilor şi sub influenţa drogului puterii, liderii îşi uită rostul lor esenţial în lume. Acela de a lua de bunăvoie asupra lor şi suferinţa celorlalţi semeni.