Criza economică striveşte implacabil orice urmă de inteligenţă din capetele politicienilor care ne conduc. Reducerile drastice anunţate, deşi corecte economic, sunt profund imorale şi seamănă cu un război declanşat împotriva propriului popor de către cei mandataţi să conducă. În esenţă, se confirmă teoria conform căreia politicienii proşti sunt trimişi în Parlament de cetăţenii care nu votează. Măsura de a tăia din salariile bugetarilor şi din pensii, justificată prin faptul că sunt o povară pentru sectorul privat care nu-i mai poate susţine pe „neproductivi", are o latură de-a dreptul periculoasă. Premeditat sau nu, guvernanţii asmut „privaţii" împotriva „bugetarilor" când esenţa problemei este, de fapt, în cu totul altă parte.

 

Sectorul aşa numit bugetar este vital pentru funcţionarea statului modern. Numai un clătinat la cap ar putea susţine că o ţară nu are nevoie de un sistem sanitar, de educaţie sau protecţie armată. Problema sistemului bugetar românesc este supradimensionarea lui decisă la nivel politic. În ultimii 20 de ani, orice partid sau coaliţie ajunsă la guvernare a folosit sistemul bugetar mai mult în interesul propriu, decât în interesul cetăţenilor. Ministerele sunt pline de neamurile ministrului în funcţie, în Universităţi nepotismul este în floare, iar Justiţia a devenit o afacere între clanuri şi familii de magistraţi. Angajarea pe bază de competenţă a devenit banc pentru proşti. Când statul însuşi a devenit o afacere pentru funcţionari şi politicieni, falimentul este inevitabil. De aceea cred că măsurile anunţate şi care afectează o mare parte a populaţiei - reducerea salariilor tuturor bugetarilor cu 25% şi cu 15% a pensiilor şi a ajutorului de şomaj, reducerea indemnizaţiei pentru creşterea copilului şi anularea tuturor formelor de asistenţă socială - nu îşi vor atinge scopul, acela de a feri ţara de a intra în incapacitate de plată. Chiar dacă Ministerul de Finanţe a mai anunţat că pregăteşte impozitarea bonurilor de masă şi a depozitelor bancare, înclin să cred că toate măsurile anunţate nu vor avea alt efect decât acela de a pauperiza un segment important al populaţiei, vor afecta consumul, turismul, serviciile. În final, va fi afectat şi sectorul privat, „productivii", care nu vor mai avea cui să-şi vândă marfa. Reducerea cheltuielilor anunţate nu înseamnă că statul face o economie şi poate folosi banii aceştia în altă parte, pentru simplul motiv că aceşti bani nu există! O adevărată economie la puşculiţa publică ar fi însă reducerea fondului de salarii din companiile şi regiile de stat centrale şi locale, acolo unde nivelul salariilor este triplu faţă de mediul privat. O analiză făcută de un ziar financiar arată că dacă s-ar reduce cu 25% salariile celor 243.000 de angajaţi de aici, statul ar face o economie de 800 milioane de euro, nemaifiind necesară reducerea tuturor pensiilor, putându-se reteza doar acolo unde ele sunt „nesimţite". Asta ar da mai apoi posibilitatea guvernanţilor să ajusteze în mod diferenţiat şi salariile bugetarilor, pentru că aşa este echitabil. Premierul a anunţat ieri că reducerea cu 25% este aplicabilă şi la companiile de stat, dar Guvernul se loveşte de piedici uriaşe: Codul Muncii şi contractele colective de muncă, care îl blochează. Pentru a putea opera reducerile de cheltuieli anunţate - în mod legal ele sunt drepturi ale angajaţilor şi pensionarilor - trebuie să modifice urgent, în primul rând, Codul Muncii. Probabil va recurge la ordonanţe de urgenţă, dar şi ele trebui să treacă de Curtea Constituţională şi Parlament. Apoi, cum va reuşi, bunăoară, Executivul să impună magistraţilor reducerea salariilor când sunt de notorietate procesele prin care aceştia au reuşit să-şi adauge sporuri cu găleata la salariul de bază?! Cum poate cere sacrificii un Guvern care nu şi-a redus sau comasat măcar un minister?! Întotdeauna greşelile politicienilor sunt decontate de populaţie. Nimic nou sub soare, numai că acele greşeli pot fi trecute foarte uşor la categoria „subminarea economiei naţionale", o acuză pentru care cineva a fost împuşcat ca un câine la Târgovişte.

Înainte de a recurge la soluţii disperate, guvernanţii ar trebui să studieze un fapt ieşit din comun. În India, cică, un yogin i-a uimit pe medici reuşind să trăiască 70 de ani fără să mănânce. Bătrânul de 83 de ani a stat închis două săptămâni sub supraveghere într-un spital, timp în care nu a mâncat, nu a băut apă şi nici nu a folosit toaleta. Într-o sclipire de geniu, premierul Boc ar trebui să-l aducă urgent în ţară şi să-l ungă ministru al Sănătăţii, al Educaţiei şi al Mediului la un loc. El ar putea apoi să-i înveţe pe români marele său secret.

 

Am deveni o ţară lipsită de grija pâinii cea de toate zilele şi foarte ecologică în acelaşi timp, spre disperarea FMI, care va fi nevoit să caute alţi fraieri în lumea largă...