„Bihorul poetic postbelic – o perspectivă critică asupra liricii româno-maghiare”, de Mihok Tamas, apărută recent la Editura Universității orădene, panoramează, analizează  - cu acut spirit critic introspectiv - și pune în pagină convingător temele propuse; dar asta, numai dacă ne referim strict la patru capitole ale lucrării (din cinci) și anume: Bihorul poetic. Zestrea bilingvă, Generațiile „Forras”. Aportul Bihorului, Față cu ideologia. Poeți români postbelici  și Poeții Cercului literar „Ady Endre”.

Doar că sunt de făcut câteva observații cu privire la unele inexactități și excesivități de limbaj, privitoare la subcapitolul Poetul – „inginer al sufletului”? Paradigma sub cenzură. Anume, la unele  afirmații neconforme cu realitatea,  privitoare la „antipodul răzvrătirii în scris împotriva regimului, postură în care s-au aflat destui stihuitori bihoreni: Al. Andrițoiu, Teodor Crișan, Ioan Țepelea, Ion Davideanu, Viorel Horj, respectiv Alexandru Sfârlea”. Este un neadevăr faptul că „Teodor Crișan și Alexandru Sfârlea și-au putut exercita în voie activitatea publicistică la ziarul Crișana”, ca și acela că „Ioan Țepelea organiza liniștit veritabile festinuri literare sub genericul << Festivalul Internațional de poezie de la Oradea >>. Pentru simplul motiv că subsemnatul s-a angajat la ziarul Crișana abia în anul 1991 (publicasem doar versuri patriotice și epigrame până în 1989); respectiv manifestările poeticesc-festivaliere ale regretatului poet, universitar și animator cultural Ioan Țepelea – căruia Oradea s-ar fi cuvenit să-i fie recunoscătoare, pentru că a pus orașul pe harta unei mari notorietăți culturale, la acea vreme -  au avut loc tot după 1989, respectiv între 1999 și 2001. Să notăm și alte două inexactități, anume că Al. Andrițoiu s-a născut în localitatea Vașcău, nu „în comuna bihoreană Pașcani”, iar Ion Davideanu este originar din satul Cărăsău (comuna Cociuba Mare), nu din „orășelul Nucet”, unde doar a profesat vreme de 20 de ani, ca farmacist, la Spitalul de neuropsihiatrie de acolo, drept pentru care, printr-o hotărâre a Consiliului orășenesc, Casa de Cultură a orașului îi poartă numele.

 În ce privește capitolul al cincilea, Emergențe optzeciste, mă voi referi la anexa acestuia, Alte voci. Aici, cu privire la subsemnatul, Mihok emite o singură constatare: „Poet al transfigurărilor biografiste excentric-ostentative”, dar adaugă apoi, ca și cum brusc și-ar fi reamintit: „Alexandru Sfârlea ne înfățișează în opera sa, potrivit criticului Alex Ștefănescu, << o dramă a celui care vrea neapărat și cu orice preț să comunice >>. Apoi, în continuare: „Nu este mai puțin adevărat  (subl. mea, A.S.) ceea ce afirmă Gheorghe Grigurcu, și anume că” << Alexandru Sfârlea este poet până-n vârful unghiilor >>. „De asemenea, Ion Pop remarcă just (subl. mea) la autorul sfârleziilor”  << trăirea pasională a actului scrisului >>.

Ca să zic așa, e stânjenitor să observ cum iscusitul exeget al tezei invocă referințele critice a trei critici de prim-plan ai literaturii române contemporane (pe alți doi i-a ignorat: Ștefan Borbely și C. Cubleșan) - cu care mai și este de acord! –, dar îl consideră pe Sfârlea autor de raftul doi, despre care nu-i cazul să emită decât o formulare din vârful limbii, alcătuită din șase cuvinte.  Ce pot să spun? Nu-i vorba aici despre vreun orgoliu netam-nesam exacerbat, ci doar de resimțirea unei nedreptăți subsumate (sau subsidiarizate) unui subiectivism, sau unei rele-voințe năbădăioase, poate, scăpate de sub control. Aici, trebuie să mai adaug ceva, dat fiind că reputatul critic literar de poezie Al. Cistelecan este coordonatorul acestei lucrări de doctorat în filologie. Îmi amintesc cum, în 2013, am avut o discuție (prin e-mail) cu acesta, rugându-l să-mi scrie câteva cuvinte pe coperta a patra a volumului Imprecizia de a fi intrus. Dumnealui a tot amânat „operația” cu pricina, astfel că, pierzându-mi răbdarea, i-am adresat următoarea (încă o) „dovadă” a proverbialei mele lipse de tact în relațiile cu criticii literari: Dumneata îmi dai de înțeles că ești inteligent, dar… creatură, în timp ce eu sunt un nătâng, dar… creator. Cred că în timpul vieților noastre, nu ar trebui să mai avem de-a face unul cu celălalt. Hmm… îmi zic eu acum, să aibă legătură asta cu… „instalarea” subsemnatului la ”Alte voci”?(…) Cine știe? Poate… preoteasa-șefă din Delphi  (…).

 În final, voi reproduce, totuși, pasajul cu care se încheie cartea acestui apreciat poet – chiar dacă și el nu pare a se situa mai sus de raftul doi - și traducător maghiar, dar care, fie și (doar) în interstițiile (sub)conștienței sale critice, se lasă uneori „vrăjit” de propriile subiectivități (mai mult sau mai puțin influențate) și de anumite, răzlețe, idiosincrazii: „Suntem de părere că turnarea pe pagini alăturate a două istorii literare complementare va stârni în mai mare măsură interesul reciproc al celor două comunități, sub cerul comun al cunoașterii, empatiei și admirației”.