S-a întâmplat ca, uneori - din rațiuni de moment sau din simple interese - anumite evenimente, chiar dacă au avut o importanță excepțională în istoria noastră, să treacă neobservate, adică să nu fie evocate, cu prilejuri aniversare în presă sau prin intermediul unor studii, cărți și articole.

Nu este și cazul apropiatei împliniri a 100 de ani de la adoptarea la Oradea, în 12 octombrie 1918, a cunoscutei Declarații de autodeterminare națională. Istoricii Viorel și Antonio Faur, cunoscuți ca activi cercetăori ai istoriei Bihorului și, în sens mai larg al istoriei generale, au elaborat și editat, cu sprijinul Asociației culturale „Crișana”, o carte remarcabilă despre acest act istoric al românilor din monarhia dualistă, care a fost scris pe o masă din casa eminentului om politic orădean dr. Aurel Lazăr, edificiu care este actualmente muzeu memorial.

Intitulată Centenarul Declarației de autodeterminare națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, cartea a apărut în Editura MEGA din Cluj-Napoca, în condiții grafice onorabile. Ea marchează, prin conținut și valoarea științifică incontestabilă, acest moment aniversar, oferind celor interesați de istoria modernă informații documentare și interpretări ale împrejurărilor circumscrise evenimentului de acum un veac, care se sprijină pe adevăr și probitate profesională. Ea este structurată pe 12 capitole, reconstituirea istorică având caracterul unei monografii asupra unui eveniment.

În primul capitol sunt formulate considerații privind evoluția principiului de autodeterminare națională până în anul 1918, atât în plan internațional, cât și acțiunile românilor. Tratarea unei asemenea problematici este strict necesară, din perspectiva unei corecte înțelegeri a semnificației istorice a demersului politic al românilor din ziua de 12 octombrie 1918, care s-a înscris în cursul firesc al evoluției unui principiu, derivat din cel al naționalităților și care s-a impus ca unul de drept universal.

Cel de-al doilea capitol al cărții este destinat prezentării (pe larg) a deciziei istorice adoptate la Oradea, de către membrii Comitetului Executiv al Partidului Național Român, de proclamare a desprinderii românilor din fosta monarhie bicefală. Declarația de la Oradea, cum a fost definită de autorii ei, constituie un document de o valoare politico-națională care se înscrie în seria altora, din timpul Supplexului (1791), anului revoluționar 1848 și a mișcării memorandiste, fiind practic un punct culminant al acestora. Declarația este, fără îndoială, actul istoric al emancipării celor peste 3 milioane de români de sub dominația austro-ungară, ea putând fi asociată proclamării independenței la 9 mai 1877, de către românii de dincolo de Carpați. Ambele inițiative au o semnificație istorică identică, fapt care trebuie remarcat, cu deosebire, în cadrul manifestărilor dedicate zilei de 12 octombrie, care - spre lauda lor - a fost legiferată ca Zi a orașului Oradea, de către membrii Consiliului Municipal.

Pentru prima dată este stabilit în cel de-al treilea capitol al III-lea al cărții, impactul Declarației de la Oradea asupra marilor inițiative și acțiuni politice ale românilor până la 1 Decembrie 1918, care au stat sub semnul independenței și a pregătirii Marii Adunări Naționale, ea fiind o veritabilă prefață a acesteia.

De un real interes este capitolul în care se reactualizează ecoul în conștiința românilor a principiului autodeterminării naționale susținut de către președintele american Woodrow Wilson. Consemnăm, ca pe un fapt extrem de util, și includerea în această carte a patru rezumate (în limbile engleză, franceză, germană și italiană), care facilitează accesul unor cititori străini la problematica istorică de referință. Este, de asemenea, de remarcat că la finele cărții apare o bibliografie curpinzătoare asupra documentului în discuție. Notabile sunt și ilustrațiile din carte, care completează partea teoretică.

În final ne exprimăm bucuria că a apărut această carte tocmai la momentul oportun și adresăm sincere felicitări autorilor.

Dragoș I. Bogdan