În ediţia precedentă l-am prezentat pe Rogerius, călugărul italian - şi nu ungur - după numele căruia a fost botezat un mare cartier orădean - şi care, cu prilejul unei misiuni a fost surprins la episcopia din Oradea de marea şi neaşteptata invazie tătară din anul 1241, fiind făcut prizonier de către aceştia. Precizam, de asemenea, că, nu mult după anul 1242, scăpat din prizonierat, Rogerius a scris o carte intitulată "Carmen miserabile" (Cântec de jale) în care descria invazia şi faptele tătarilor din anul 1241. Dar v-am rămas dator cu câteva informaţii despre acest popor...

Tătarii aparţin rasei mongoloide, foarte răspândită în Asia Centrală şi Nordică, vorbitoare de limbi mongolice sau turcice. Ginghis Han, un mare conducător al lor, a întemeiat un mare imperiu prin cucerirea Siberiei - 1207, Chinei de Nord (1211-1215), Asiei Mijlocii (1219-1221), a invadat India în 1221, apoi Rusia (1223). Ţelul suprem al acestuia, dominaţia universală a Imperiului mongol, a fost preluat şi urmărit de către succesorii săi. Aceştia au preluat ofensiva împotriva Europei. Rând pe rând au fost devastate şi ocupate: cnezatul Kievului - în 1240, cnezatele Poloniei, cavalerii Sileziei au fost distruşi, în timp ce o altă oaste a lor a atacat Transilvania, cu scopul anihilării existenţei oştilor voievodatelor locale şi, ca urmare, au executat o manevră de învăluire a regatului maghiar pe direcţia sudică. Reîntâlnirea corpurilor de oaste tătaro-mongole avea să se realizeze în pusta ungară, loc ideal pentru asaltul Vienei - Austriei.
Strategia armatei tătare se baza pe două elemente: viteza teribilă a călăreţilor săi, cu care cavalerii Europei nu erau obişnuiţi, şi cu simularea retragerii din faţa unor fortificaţii orăşeneşti sau cetăţi, ca apoi să atace în forţă şi viteză, prin surprindere, când se redeschideau porţile cetăţilor.
După ce au distrus obstacolele ce barau trecătorile Carpaţilor Orientali, în aprilie 1241, au atacat Rodna, Bistriţa, urmate de Dej, Cluj-Napoca, Zalău. paralel, un alt corp de oaste tătar a trecut prin pasul Oituz, devastând Ţara Bârsei şi sudul Transilvaniei, trecând prin Alba Iulia, Oradea, Cenad, deoarece oştile regatului maghiar au fost complet înfrânte în 11 aprilie 1241, lângă râul Sajo. După cucerirea Ungariei au înaintat până la Viena în Austria, pe care au ocupat-o, deoarece au fost nevoiţi să se retragă treptat în cursul anului 1242, din cauza morţii regelui lor suprem, Ogodai, fapt care a cauzat neînţelegeri între marii comandanţi de oşti, a discordiei între aceştia pentru succesiunea la tronul Imperiului mongol.
Cât despre faptele tătarilor, crimele, uciderile de vieţi omeneşti, pârjoliri, jafuri, distrugerea unor lăcaşe de cult, de biserici, catedrale, devastarea unor ţinuturi întregi în timpul năvălirii lor în anul 1241 relatează Rogerius, în cartea sa "Carmen miserabile", unde sintetizează situaţia în felul următor: "Şi să afle toţi că eu nu vorbesc nebuneşte, fiindcă oricine va fi ajuns în mâinile tătarilor ar fi fost mai bine de el să nu se fi născut, căci va fi simţit că el nu este deţinut de tătari, ci de însuşi Tartarul (iadul, infernul). Aceasta o spun ca un om păţit, căci am fost un an şi jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum un chir a fost vieaţa."
Spicuim mai departe din aceeaşi carte câteva pasaje pentru a vă putea face o imagine despre grozăviile săvârşite de aceşti năvălitori barbari. "(...) Pe câmpii şi pe drumuri zăceau cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele, sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, erau numeroase corpuri arse. Acest prăpăd, acest măcel ţinu drumurile blocate şi tot pământul era înroşit de sânge. (...) În sfârşit, cu mare greutate, am sosit în oraşul Alba-Iulia, unde n-am putut găsi nimic afară de oasele şi capetele celor ucişi şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinesc vărsat cu îmbelşugare. (...) Oamenii, ca să scape cu viaţă, se ascundeau în desişul unei păduri unde zăceau zile întregi, ca într-un mormânt, răbdând de o foame îngrozitoare. Ieşind de acolo şi plângând că ar fi fost mai mică primejdia, de a fi pierit prin sabie, decât descompunerea trupului lui, lipsit de hrană."
Referitor la cucerirea de către tătari a cetăţii Oradea, tot Rogerius ne spune: "Cetatea Oradea, în Ungaria, era foarte vestită. Aici se strânseseră nenumărate femei nobile, atât doamne, cât şi femei din popor. Tătarii sosiseră pe neaşteptate, au atacat şi cucerit cetatea, apoi i-au dat foc, omorând atât pe bărbaţi, cât şi pe femei, pe străzi, în case, în câmpuri, unde erau prinşi şi-apoi ucişi".
Într-un alt pasaj, ne relatează cum părinţii îşi răscumpărau viaţa prin fetele lor, bărbaţii - prin soţiile lor, fraţii - prin surorile lor frumoase, care erau date tătarilor pentru plăcerile lor. Şi alte multe fărădelegi...

Astăzi, urmaşii acestui popor sălbatic trăiesc într-o republică autonomă numită "Tatarija", în cadrul Republicii Ruse, situată în bazinul mijlociul al Volgăi, având o suprafaţă de 68.000 km pătraţi şi 3,1 milioane locuitori de religie musulmană. Capitala acestei republici este oraşul Kazan. Tătari mai trăiesc în grupuri restrânse în Crimeea, Bulgaria, Turcia, China şi în sudul Basarabiei (Bugeac, unde au fost aşezaţi de către sultanul Soliman I, după anul 1538.)