Având ca punct de pornire o memorabilă propoziție: „Mamă, pe mine m-ai uitat!” (care face obiectul unui inedit Cuvânt-înainte), o replică amară, cu dureroase înțelesuri, rostită de „copila din sud” - personaj-simbol cu valențe alegorice al românilor rămași dincolo de hotarele statornicite, cu atâtea sacrificii, în 1918-1919  (din Poemul Unirii de Zaharia Bârsan), un colectiv de magiștrii de la Facultatea de Istorie a Universității din Oradea, acompaniați de foști alumni, a dăruit, de curând, publicului iubitor de istorie, dar și specialiștilor, un volum închinat românilor de pretutindeni: Românii din Balcani. Istorie și politică (coordonatori: Mihai Drecin, Ion Zainea, Ménesi Beáta, Editura Pro Universitaria, București, 2020).

Configurate în adevărate insule de latinitate, izolate într-o mare de etnicitate slavă, grupurile compacte ale urmașilor vechilor geto-daci romanizați și-au conservat și promovat cu cerbicie tradițiile. O adevărată enigmă și un miracol istoric (cum ar spune Gheorghe I. Brătianu) al afirmării identitare într-un spațiu amplu în pofida încercărilor Proniei. Fondarea, la Cluj, a Teatrului Național, a Operei Române, a Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică și a Universității au creat premisele împlinirii plenare a spiritualității românilor ardeleni, al căror glas rămăsese stingher, strivit sub obrocul împilării naționale, atâtea veacuri.

Emulațiile actorilor Teatrului Național bucureștean pe scenele teatrale ale unor burguri transilvănene, în vara lui 1919, au generat entuziasm, trezind conștiința identității etnice și lingvistice, într-un spațiu istoric și geografic vitregit timp de secole. Poposind la Brașov, ocrotit de faldurile mândrului stindard tricolor, în aprilie 1919, cu prilejul turneului artiștilor Teatrului Național bucureștean,  Radu Cosmin consemna, marcat de suprema satisfacție a istoricei izbânzi, sentimentul încercat de Tiberiu Brediceanu: „Am intrat deci, aseară, pe ploaie și ninsoare, în Brașov. Și după cum la Predeal n-am mai întâlnit pe peron jandarmul ungur, cel cu mustățile-n furcă și coadă de cocoș la pălărie, aici o nouă bucurie ne întâmpină: pe peron zărim tricolorul românesc și uniforma oșteanului nostru. Clipe sfinte și fără putință de grăire. Un comitet brașovean, toată după-amiaza de ieri, până seara târziu, a stat de strajă la gară, așteptând trenul artiștilor. Urează un cuvânt de bună-sosire, pe pământul ardelean, Tiberiu Brediceanu, din partea Consiliului Dirigent”.

Iată cum era descris de un martor evenimentul prezenței slujitorilor Thaliei la Lugoj, capitala românilor bănățeni: „Artiştii, sub conducerea directorului general I. Peretz şi avându-i ca protagonişti pe Constantin Nottara şi Zaharia Bârsan, au oferit clipe de înaltă desfătare sufletească publicului lugojean, dornic de un dulce grai românesc şi de o artă teatrală desăvârşită. Piesele Poemul Unirii, Apus de soare, Trandafirii roşii au fost cu deosebire savurate de publicul lugojean, care a umplut până la refuz, seară de seară, sala teatrului şi care aplauda la nesfârşit, aruncând flori asupra artiştilor. Oraşul era înţesat de popor venit din toate satele din jur şi chiar din Caransebeş. A fost un adevărat triumf al Thaliei române”.

În capitolul I (Imaginar și istorie), un complex exercițiu de imagistică istorică întreprind Sorin ȘIPOȘ (directorul Școlii doctorale a Universității orădene – Romanitatea românilor reflectată în relatările călătorilor străini între anii 1710-1810, studiu în care autorul propune o complexă și adecvată metodologie de investigație a acestei importante surse narative) și Ion EREMIA și Liliana ROTARU, care abordează, tot din perspectivă imagologică, o perioadă din istoria modernă: Românii din Balcani în descrierile de călătorie ale slaviștilor din Rusia (secolul al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea). Într-un divers și atractiv evantai, în măsură să ofere o privire cât mai detaliată și contextualizată asupra problematicii asumate, Ion ZAINEA și MÉNESI Beáta identifică relatări despre Românii din Balcani în paginile revistei „Familia” din Oradea (seria I, 1865-1906).

O extensie a ariei tematice investigate, cu aplicate incursiuni în lingvistică, sfera manifestărilor ecleziastice și universul dialectal al limbii române, cultivate și perpetuate cu neostoită perseverență de aromâni, acești nobili urmași ai lui Traian (în acest context, menționăm volumul coordonat de Neagu Djuvara, Aromânii. Istorie, limbă, destin, Humanitas, București, 2012), ne este oferită cu acribie profesională de Nistor BARDU (Momente capitale din istoria scrisului în aromână), Mirela MOCAN (Biserica „grecilor” din Alba Iulia), Stoica LASCU (Conștiință de neam și conștiință națională la aromâni), Viorel STĂNILĂ (Prolegomene la statutul de minoritate națională al aromânilor din Albania), Gheorghe Vasile PETRILĂ, Ovidiu Bogdan GABOR și Constantin DEMETER („Istorie orală-istorie trăită” printre românii istrieni (Croația).

În ultimele două capitole (Politică, economie și societate și Între Balcani și Europa Centrală), istoriografia problemei este abordată din varii perspective, în spiritul Școlii Analelor, grație unor studii de elevată ținută științifică elaborate de Mihai M. DRECIN   (Aromânii și evreii, primii bancheri ai Europei Centrale - sfârșitul sec. XVIII - prima jumătate a sec. XIX), Doru SINACI (Activitatea politică a macedoromânului Alexandru Mocioni), Ion I. SOLCANU (Gimnazii, școli normale și licee în limba română înființate și subvenționate de guvernele de la București pentru aromânii din Grecia - 1880-1900), Emanuil INEOAN (Misiunea delegației aromâne în capitalele europene), Corneliu PĂDUREAN (Consiliul Național Român din Vârșeț), Delia CORA (O revistă macedoromână în Bucureștiul interbelic - 1926), Gabriel MOISA și Livia BUCUR (Comunitatea românilor sau despre o „cădere” în Balcani), Anatol PETRENCU (Relațiile româno-iugoslave: trăsături distincte - 1965-1980), Gabriel MOISA (Comunitatea românilor din Ungaria. Organizarea lor comunitară).

Adăpostite în brațele duioasei și iubitoarei Patrii-Mumă, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Crișana, Maramureșul și Banatul au crescut, după Marea Unire, sub vraja armoniei nemuritoarelor cântece de leagăn izvodite pe plai mioritic: doine, balade, hore și viguroase dansuri venite din ancestrale vremi. Smulse samavolnic de la dulcele sân, Basarabia și nordul Bucovinei își plâng încă tinerețea furată și batjocorită de nevolnici muscali fără de Dumnezeu, în timp ce dinspre insulele de latinitate din Balcani, unde viguroșii daci liberi, vorbitori de grai latin, și-au păstrat vechile rosturi, se aud ecouri de glas de dor și alean către mama românilor de pretutindeni, România.

Constantin-Tufan STAN