Au trecut 99 de primăveri de când în comuna Glăvile, jud. Vâlcea,  vedea lumina zilei Valeriu Anania, devenit una dintre personalitățile proieminente ale culturii și spiritualității românești.  Bartolomeu Anania, pe numele său de cleric ortodox, a fost scriitor, arhireu, episcop și mitropolit. Din anul 2006 a fost primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.

După lectura cărţilor ,,Rotonda plopilor aprinşi” şi ,,Amintirile peregrinului Apter” de Valeriu Anania, nu mai aveam decât o singură și mare dorinţă: să ajung la Vatra Văratecului să-l cunosc pe autorul lor, despre care auzisem că s-a retras acolo departe de lumea dezlănţuită unde sub straja singurătății trudește la o nouă traducere a Bibliei. Era în luna mai 1992, data de 7 fiindu-mi însemnată pe o pagină cu autograf, cu atât mai preţios fiind primul dintr-un şir ce aveau să urmeze.

În ciuda primăverii timpurii, era o zi călduţă la Văratec. Vizitasem dimineaţa micul cătun de măicuţe şi cimitirul, bisericile şi mormântul Veronicăi Micle. Sunt momente când ajungi pentru prima oară într-un loc, când ţi se pare că locul acela s-a pregătit anume să te primească pe tine. Mi se părea şi mie că soarele încălzeşte fiindcă eu eram subţire îmbrăcată, că muşcatele roșii din cerdacurile caselor albe îmi zâmbesc să-mi spună bun venit, că sunetul clopotelor şi toaca tot pentru împărtăşirea sufletului meu se aud.

 „Christos s-a înălţat” era salutul cu care eram întâmpinată la orice întâlnire cu măicuțele ori cu sătenii. Aşa cum arăta pe dinafară Văratecul, un sat alb, alb şi plin de flori înconjurat de dealuri împădurite şi munţi, aşa-mi ziceam eu că trebuie să fie satul din Rai. Mai frumos nu mi-l puteam închipui, doar că o măicuţă căreia i-am spus gândul meu m-a asigurat că Raiul e cu mult mai frumos. E adevărat că ea sărăcuţa săpa o grădină, făcea ascultare cum se spune în limbaj monahicesc. Tot ea şi încă alte măicuțe m-au întrebat cum a fost cu vizita regelui Mihai la Bucureşti, fiind foarte interesate de mersul politicii. Am fost pusă într-o oarecare dilemă, crezând că în Rai nu se face politică şi poate tocmai de aceea căutam aici la Văratec armonia.

În dimineaţa zilei de 7 mai măicuţa de la Cancelaria Mănăstirii m-a pus în legătură telefonică cu cuvioşia Sa Arhimandritul Bartolomeu, pentru mine scriitorul Valeriu Anania, pe care-l purtam de mult în gândurile mele cele mai bune şi mai curate. El se confunda în imaginația mea ca autor, cu personajul principal al povestirilor, cu naratorul şi aşa cum se prezenta el acolo mă cucerise şi-mi luasem puteri şi avânt să zbor, spre râvnita mea Mecă, Mănăstirea Văratec. O delegaţie obţinusem de la Curierul Naţional Magazin unde aveam un serial săptămânal intitulat ,,Vasile Voiculescu, dincolo și dincoace de gratii”.

Conform înţelegerii telefonice, la ora 16.00, sunam la uşa Palatului unde locuia scriitorul. Abia atunci aflam că Palatul este o casă cu etaj ca oricare casă și nici nu se afla în incinta mănăstirii. Am ajuns trecând un podeţ şi urcând un număr destul de mare de trepte.

Am sunat, mi-a deschis chiar scriitorul, care m-a primit în biroul său de lucru, unde am văzut volumul de poezii ,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, de Tudor Arghezi.

În încăpere era cam rece, aşa că pe parcursul celor două ore cât a durat interviul am cam tremurat nu numai de frig, ci și din cauza emoțiilor.

 Cafeaua pe care am avut cinstea s-o beau preparată şi servită de însăşi mâna cu care a scris atâtea capodopere m-a mai încălzit puţin. Am pus cu timiditate câteva întrebări şi-am notat cu conştiinciozitate răspunsurile. Interviul era gata!

 

Fotografia palidă a ceea ce s-a vrut un interviu

Ceea ce rămâne dintr-o discuţie plină de miez şi strălucire, cu o personalitate de talia scriitorului Valeriu Anania, nu este decât fotografia palidă a ceea ce s-a vrut un interviu. Valeriu Anania este el cu adevărat numai în propriile pagini: pagini scrise cu har divin şi cu inima sa uriaşă. Nimic din ceea ce a fost înmormântat pe nedrept nu a rămas neînviat.

- De la poemul dramatic Mioriţa la Amintirile peregrinului Apter şi Cerurile Oltului, o operă închegată şi vastă, unică prin originalitate, reînvie istoria şi miturile româneşti prin ceea ce au ele mai pregnant în dimensiunile de specific naţional. Văzduhul patriei constituie pe lângă oameni şi locuri o a treia dimensiune, o prezenţă vie într-o operă fascinantă. E greu sau imposibil să fotografiezi văzduhul?

– Ceea ce fac este de fapt o revizuire a Bibliei, adoptând ca metodă de lucru metoda comparatistă. Textul curent al Noului Testament se trece verset cu verset şi practic cuvânt cu cuvânt prin cincisprezece filtre comparative: versiuni de referinţă în limba română, trei în limba franceză, trei în limba engleză, în acelaşi timp, confruntând textul şi cu originalul grecesc din ediţia critică a lui Kurt Aland. Textului revizuit i se adaugă note de subsol. La Noul Testament sunt aproximativ două mii de însemnări complementare.

– Sunteţi de formaţie umanistă, dar aţi studiat doi ani medicină la Cluj, ceea ce vă apropie şi de ştiinţă. De ce credeţi că se nasc în ultima vreme atât de mulţi handicapaţi şi malformaţi? Socotiţi poluarea unul dintre factorii responsabili de acest fenomen nociv?

– Omul modern, pe lângă poluare, trăieşte sub stres. Bombardamentele informaţionale, multitudinea lor alcătuiesc un permanent factor de agresare asupra individului şi, până la urmă, formează un uriaş proces de poluare a spiritului. Eu cred că acest fenomen de poluare a spiritului e chiar mai grav decât poluarea mediului înconjurător şi nu este exclus să exercite o influenţă nefastă nu numai asupra sănătăţii părinţilor, dar şi a copiilor care se nasc.

– În România natalitatea în ultimul an a scăzut enorm. Care credeţi că sunt cauzele şi cum credeţi că se poate redresa fenomenul?

– Prin consolidarea familiei, prin întoarcerea la căsnicie şi la fidelitatea conjugală, ceea ce înseamnă practic întoarcerea la morala creştină. Familia şi căsnicia oferă principalul factor al sănătăţii sociale. Celula casnică elimină mult din factorii de risc. E păcat că femei fertile se sterilizează, împiedicând concepţia. Cum spune un proverb românesc, copiii se cresc între ei şi unde mănâncă unul mănâncă şi al doilea. Românii macedoneni constituie încă un exemplu în privinţa căsătoriei şi a familiei.

– Cultură şi religie? Care este părerea dumneavoastră despre înclinaţiile actuale ale tinerilor despre cultură și religie?

- Există o afluenţă de tineret care vine spre izvoarele culturii. Numai generaţia medie s-a închis într-o anumită carapace. Din contactele mele cu tinerii pot afirma că generaţia tânără este deschisă şi are antene pentru a i se oferi şi recepta un plan spiritual al existenţei. Am fost de curând la Iaşi şi am văzut cum tot timpul Săptămânii Patimilor a existat la Mitropolie patru imense rânduri de „cozi” de credincioşi către patru duhovnici care spovedeau de dimineaţa până seara. Le-am văzut cu ochii mei. Peste 80 la sută din aceştia erau tineri şi mi s-a spus că acest fapt este un rezultat al conferinţelor şi dialogurilor din ultimile luni de la Casa Studenţilor. La una din conferinţe am participat şi eu. Au fost patru ore de întrebări şi răspunsuri desfăşurate într-un ritm alert. La astfel de întruniri studenţeşti am participat şi la Timişoara, Arad şi Sibiu. Primesc scrisori de la studenţi şi sunt solicitat în continuare de ei. S-a format o imagine falsă despre tineret în general. Chiar şi cu tineretul american se exagerează când i se atribuie ca principale preocupări sexul, drogurile şi muzica rock. Presa uită tineretul studios care îşi petrece timpul în biblioteci şi laboratoare, asigurând viitorii cercetători şi oameni de ştiinţă. De multe ori ne îngrijorăm de ceea ce este zgomotos cu toate aspectele negative, dar uităm de ceea ce tot americanii numesc „majoritatea tăcută”. Deocamdată, tinerii sunt frustraţi, fiindcă nu avem noi ce să le dăm, din păcate, suntem săraci.

– Găsesc că nici hrana spirituală pe care o constituie cărţile nu se află îndeajuns. Cărţile foarte bune apar într-un tiraj foarte mic, ca să nu mai vorbim de preţuri… Una din cărţile dv. de excepţie „Amintirile peregrinului Apter” s-a epuizat în timp record şi aş aminti şi de atât de solicitata carte „Rotonda plopilor aprinși”, a cărei reeditare o tot aşteptăm…

– Dacă există asfel de cerinţe editorii trebuie să fie la curent cu ele, scriitorul neputându-şi permite risipirea timpului. Eu consider că mi-am încheiat misiunea în momentul predării unei lucrări.

– Să sperăm că se va găsi cineva să se ocupe de „înmulţirea pâinilor”. Întorcându-ne la poemul dramatic Miorița, la care aţi lucrat vreme de şapte ani, ne întoarcem la anul 1958, anul în care aţi fost arestat.

– Cam în aceeaşi perioadă cu mine au fost ridicaţi o seamă de intelectuali ca: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Grigore Băbuş, Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu, Daniel Sandu Tudor, V. Voiculescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Alice Voinescu ş.a. Eu am fost judecat separat de acest grup şi anchetat de un maior care mi-a mărturisit: „Am fost detaşat aici special pentru dumneata şi pentru un prieten al dumitale, ca să vă citesc manuscrisele”. Sunt sigur că era vorba de Voiculescu. Maiorul Ion Aramă mi-a declarat: „În scurtă vreme termin cu dumneata şi cu un prieten al dumitale şi mă întorc de unde am venit. Ţin să-ţi spun că toţi de aici te urăsc şi problema principală e soarta manuscriselor. Nu au nimic care să te incrimineze, nici o pagină care să meargă la dosar. În astfel de cazuri securitatea nu păstrează manuscrisele, le arde! Ca să evităm catastrofa, putem apela la prevederile legale. Dumneata ai dreptul să-ţi inventariezi manuscrisele şi printr-o declaraţie să dispui cui să-i fie trimise, familiei sau Bibliotecii Academiei, aşa că într-o zi am să te chem. Să facem această treabă”. Au trecut mai multe zile fără să mă cheme, dar când m-a chemat şi mi-a luat ochelarii negri, am văzut covorul plin de confeti rezultate din maşina de perforat şi pe măsuţa de anchetă toate manuscrisele mele îndosariate, numerotate şi inventariate. Am dat o declaraţie prin care dispuneam ca manuscrisele să fie predate cumnatei mele de-atunci. Împreună le-am pus în două rucsacuri. Atunci l-am văzut pentru ultima oară pe maiorul Ion Aramă, iar în 1964, când m-am eliberat, am găsit acasă toate manuscrisele inclusiv Mioriţa, care avea să apară peste doi ani în timp ce mă aflam detaşat cu serviciul la Detroit.

– Am fost impresionată aflând de la fratele dvs., Dumitru Anania, că primul exemplar din Miorița l-ați trimis fostului dvs. învăţător Nae Bădiţă, din comuna Glăvile – Vîlcea. Dar şi la Jilava, şi la Aiud, unde aţi fost reţinut vreme de patru ani, aţi continuat să scrieţi într-un mod cu totul special.

– Acolo, sub pământ, am conceput povestirile din Salba Carpaţilor, care au apărut în 1990 sub titlul “Amintirile peregrinului Apter”. Câţi oare mai trăiesc din osândiţii Jilavei de acum 30 de ani? Cei din celula 4 îşi vor aduce aminte de serile noastre lungi de după numărătoare, când gardienii ne zăvorau pentru încă o noapte, lăsându-ne să aşteptăm pe dunga priciurilor mult doritul minut al stingerii… Atunci, în ceasurile acelea de linişte fragilă, bolta de piatră şi beton, deasupra căreia, la câţiva metri, creştea iarba, adăpostea academia celor aproape patruzeci de intelectuali cu condamnări grele - profesori, ingineri, jurişti, universitari, oameni de artă şi litere, filozofi şi diplomaţi. (Pe Ţuţea şi Pandrea aveam să-i întâlnesc la Aiud). Intrase în tradiţia acelor generaţii subterane ca fiecare să se înscrie cu câte un ciclu de prelegeri, comunicări sau povestiri, în hotarele şi la măsura propriei înzestrări, al căror duh era menit să potolească spaimele şi să-i dea suferinţei un sens. După patru ani, ieşeam de la Aiud cu peste douăsprezece mii de versuri lucrate pe creier şi depozitate în memorie. Ele cuprindeau în special şi în întregime poemele dramatice Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, cu textul ce avea să apară mai târziu în ediţiile prime.

– Să nu uităm nici de volumele de versuri: Geneze, File de acatist, Anamneze, Istorii agripine şi Imn Eminescului, acesta din urmă în curs de apariţie la Editura Cartea Românească. „Nici o larmă nu fac stelele în cer”,, spune Lucian Blaga şi mă gândesc că acest vers vi se potriveşte foarte bine. Pentru marele public opera domniei voastre se arată ca o surpriză de acumulări tăcute. Vă mulţumim pentru cărţile scrise, pentru lumina învierilor din ele.

 SABINA MĂDUȚA

Văratec, 1992