După 15 ani de predare la patru, iar apoi la cinci clase simultane, se pare că din toamnă voi reveni la predarea la două clase, la fel ca în primii ani de învățământ. Ceea ce o consider, sincer, un lux. Pentru elevi și pentru mine ca dascăl.

Am sperat, m-am rugat (Ce altceva poți face tu, profesorul? Altcineva are puterea de decizie, nu-i așa?) și... în sfârșit la școala de centru din Remetea, județul Bihor, vor funcționa două învățătoare. Una cu două, cealaltă cu trei clase. Veți zice că încă lucrurile nu s-au rezolvat. E adevărat, nu în totalitate. Dar... mai cred în minuni. De fapt, cele două posturi funcționează de anul trecut, dar acum s-a reușit și desființarea școlii din satul Petreasa, ultimul bastion cu cinci clase simultane.

În urmă cu un an, ministrul Învățământului spunea despre clasele simultane că sunt „o nenorocire”. Numai că una spune ministrul, alta vor inspectoratele și alta se întâmplă la fața locului. Poate până la urmă se vor pune de acord toate cele trei instituții și... vom intra și noi în normalitate.

Cât de greu e să lucrezi simultan cu cinci clase? Sau cu patru? Acum, teoretic am cinci clase, dar practic sunt patru, pentru că elevii romi sunt mai mult plecați din țară  decât prezenți la școală. Știu, vor spune mulți că așa s-a lucrat dintotdeauna în satele din România, iar cine vrea să învețe învață, indiferent că e o clasă sau mai multe.

Numai că lucrurile sunt tare diferite față de acum 30 de ani. Sau 20. Sau... 5, deși poate părea greu de crezut. Un lucru care, probabil, nu mai surprinde pe nimeni: toți  părinții vor să aibă copii formidabili, creativi, conectați la un învățământ performant, centrat pe elev. Și mi se pare normal. Suntem în secolul XXI. Și, așa cum îmi spunea în urmă cu mai mulți ani o mămică a unui elev din clasa pregătitoare, recent întoarsă din Spania: „Acolo învățarea se face prin joc. Copilul nu este stresat, ca aici în România”. Femeia încerca să mă motiveze să mă adaptez vremurilor noi. Numai că, la vremea aceea, aveam 18 elevi în cinci clase. Și mă tot întrebam cum să mă joc cu cei doi din pregătitoare, în timp ce rezolvam exerciții cu paranteze drepte la a IV-a, învățam înmulțirea la a treia, împărțeam textul în fragmente la clasa a II-a și dădeam o dictare la clasa I. Nu mi-au prea ieșit jocurile. Că nu-mi ajungea timpul deloc.

Acum e mai bine. Din doisprezece elevi, vin la școală cinci sau șase, în patru clase, în marea majoritate a timpului. Doar că ora are și acum tot cincizeci de minute și eu fac patru lucruri diferite în fiecare oră. Cineva de pe Facebook mă convingea că nu e multitasking, pentru că, de fapt eu le alternez, nu le fac în același timp. Respectivul care încerca să își imagineze ora mea simultană nu știa că e doar o chestie de secunde în a trece de la una la alta, pentru că, în timp ce verificam aflarea numărului necunoscut la cel din clasa a IV-a,  eram și cu ochii la cel din pregatitoare, care rezolvau niște adunări, dar trebuia și să corectez elevul dintr-a treia care scrisese greșit o propoziție la tablă. Între timp, cei doi din clasa a II-a erau cu mâna sus pentru că nu știau care e cuvântul cu sens asemănător pentru „codru”.

Părinții spun că profesorii se plâng întruna. Atunci când explici cum stau lucrurile de fapt, care e realitatea nu înseamnă că te plângi. Ci doar că semnalezi niște fapte și aștepți ca cei în măsură chiar să facă o schimbare. Pentru binele elevului. Pentru că, vedeți dumneavoastră, până la urmă, elevii sunt cei care pierd. Da, tu dacă ești un învățător inimos, care are și mult trâmbițata vocație și care te dai de ceasul morții să parcurgi programa sau măcar cât poți din ea, riști să îți pierzi sănătatea, ori, în cel mai bun caz, entuziasmul. Dar, pe termen mediu și lung, elevii pierd. Pentru că, multitasking sau nu, învățarea în condiții simultane e departe de a fi eficientă. Acum, după experiența celor treizeci de ani, spun că la două clase e acceptabil. La trei e caz de forță majoră. La patru și cinci e împotriva logicii secolului XXI. Cam cum e să crești un singur copil, gemeni sau tripleți, cum a fost în cazul meu. Când l-am avut doar pe cel mare, a fost greu, dar... normal. Cu tripleții a fost cam ca la clasele simultane. Numai că eu nu prea aveam de ales. În schimb, învățământul românesc are. Dacă vrea o Românie educată, una care să nu mai fie la coada Europei.

Și cum speranța moare ultima, sper că vor dispărea și clasele simultane. Înainte să mă pensionez.

Camelia Simona FLOREA, profesor pentru învățământul primar