Rubrică inaugurată de ziarul Crișana din 12 august a. c., dedicată elevilor din învățământul preuniversitar, tuturor cititorilor preocupați de instrucția și educația tinerei generații. Prima recenzie din Istoria lumii a apărut joi, 2 septembrie, și prezintă Antichitatea. Pentru cei care vor să țină evidența, după Evul Mediu va urma, în ordine istorică, Renașterea și celelalte curente din istoria culturală a lumii.   

Măreția și dezvoltarea marilor imperii, monarhiile în geneal au fost urmate în evoluția lor istorică de o inevitabilă decădere și dispariție. Cauzele principale erau dorința de îmbogățire, abuzul de putere, orgoliul, inechitățile sociale. Așa s-a întâmplat și cu Imperiul roman, amenințat în același timp de migrațiunea popoarelor sau năvălirile barbare. Volumul 12 din cele încă 10 dedicate Evului Mediu din Istoria lumii este intitulat Vin barbarii și face trecerea de la antichitatea clasică, echilibrată, valoroasă la ceea ce istoricul umanist italian Flavio Biondo (1388-1463) numea Evul Mediu și care a durat aproape 1000 de ani, de la decăderea Imperiului Roman de Apus (476 e. n) până în secolele XIV-XV, considerate moderne. Și astăzi modern nu înseamnă numai ceva nou, de actualitate, ci și ceea ce a urmat după Evul Mediu. În acest sens se apreciază că Dante, de exemplu, a fost ultimul mare poet al Evului Mediu și totodată primul poet al timpurilor moderne. Exisă încă prejudecata că Evul mediu a fost o perioadă de barbarie și întuneric, ceea ce este numai în parte adevărat, fiindcă omenirea a evoluat și evoluează, în ciuda oricăror obstacole, spre progres și civilizație. Evul Mediu a fost, după cum corect se apreciază, un ev al migrațiunii popoarelor, războinic, dar și religios, un ev al constituirii națiunilor, al cruciadelor pentru apărarea Sfântului Mormânt.  

Vorbind despre invazia barbarilor, trebuie făcută precizarea că migrațiunea popoarelor a început cu mult timp înainte de Evul Mediu, încă din Antichitate. Printre cele mai vechi triburi cunoscute de istorie care din cauza frigului și a foamei au migrat spre sud au fost celții, originari din ținuturile nordice, scandinave (Norvegia, Suedia, Danemarca). Era normal ca triburile scandinave să fi migrat întâi în ținuturile mai apropiate: Anglia, Scoția , Irlanda, de unde s-au extins apoi în toată Europa. Încă din secolul I î. e. n, Iulius Cezar în Commentarii de bello gallico (Însemnări despre războiul cu galii) relatează despre felul cum l-a învins pe Vergingetorix, conducătorul galilor, cum îi numeau romanii pe celți. În același secol romanii subjugă Britania, Anglia propri-zisă, până la începutul secolului V e. n, când a început invazia triburilor germanice: anglii și saxonii. Britanii sau briții erau un popor de origine celtică. După ocuparea Britaniei de către anglo-saxoni numeroși locuitori au trecut prin strâmtoarea Calais din Marea Mânecii în nordul Franței, numind regiunea aceasta, în amintirea țării părăsite Mica Britanie sau Bretania, provincia Bretagne de astăzi din nordul Franței. Primii migratori cunoscuți de romani proveneau din triburi germanice: goții, vandalii, anglii, saxonii, francii. Între timp, din motive asemănătoare, politice, economice, sociale, demografice, climatice în Europa au năvălit și alte popoare precum hunii, avarii, slavii, turcii, tătarii, ungurii. Hunii erau triburi mongolice din centrul Asiei. Ungurii de origine ugro-finică nu trebuie confundați cu hunii, numai fiindcă au ocupat cândva același teritoriu, Panonia de pe cursul mijlociu al Dunării și au preferat numele Attila al celebrului rege hun, decedat în 453. Când ungurii, în secolul IX, după slavi, ocupă teritoriul de azi al Ungariei, hunii dispăruseră deja de mult de pe scena istoriei. În secolul V e.n, o ramură a triburilor de origine celtică, vizigoții, pătrund până la Roma. Imperiul fiind mare și greu de condus, împăratul Dioclețian (284-305) împarte teritoriul între doi,  apoi între patru ierarhi sau conducători. În 306 Constantin cel Mare mută capitala în Bizanț, o veche provincie grecească de la Răsăritul Imperiului și impune creștinismul ca religie oficială a Imperiului Roman prin Edictul de la Milan din 313. Constantin cel Mare construiește o nouă capitală cu numele său Constantinopol, actualul Istambul. Etimologiștii susțin că numele celui mai mare oraș din Turcia de astăzi este de fapt traducerea expresiei grecești Is ten Polin- merg spre oraș, spre urbe, cetate sau polis. După cum  am mai remarcat și în prezentarea Romei antice, ultimul împărat Teodosiu I (379-395), spaniol de origine, restabilește unitatea politică a Imperiului Roman. După moartea sa Imperiul se împarte între cei doi fii: Arcadiu a primit Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Honoriu- Imperiul Roman de Apus cu capitala la Ravenna. În anul 476, ultimul împărat al Romei, Romulus Augustulus, un copil de 12 ani, este detronat de Odoacru, șeful gărzii sale, care trimite la Constantinopol semnele demnității monarhice. Acest moment este considerat ca dată de sfârșit a Imperiului Roman și a societății sclavagiste.

Imperiul bizantin (volumul 13), care a urmat, prelungește avatarurile Imperiului roman  de-a lungul întregului Ev Mediu, aproape încă 1000 de ani, până în epoca modernă, secolele XIV-XV. Sfârșitul avea să vină tot din partea unor triburi, turcești de data aceasta, provenite din Asia Centrală, care constituiți într-un stat otoman, în 1453 cuceresc capitala Imperiului roman de Răsărit, Constantinopolul, dându-i numele de Istambul.                                  

Destrămarea Imperiului Roman a fost grăbită și de apariția unei noi religii monoteiste și expansiunii islamului (volumul 14). În limba arabă aslama înseamnă a se supune, iar adepții islamismului se numesc mahomedani sau musulmani, de la muslim- participiul activ al verbului aslama- cel care se supune lui Allah, Dumnezeul arabilor. Arabii (de la numele unuia dintre cei doi fii ai legendarului Kahtan, Jarob) sunt un grup de popoare care trăiesc în țări din Orientul Apropiat și nordul Africii, între continentul Africa și Asia. Încă din secolul VII arabii cotropesc Siria, Mesopotamia, Egiptul, Persia, formând marele califat arab, ce își întindea stăpânirea de la Oceanul Atlantic până la India și China. Întemeietorul islamismului a fost Muhammad, născut într-o familie de negustori din Meca către anul 570 după Hristos. Doica copilului rămas orfan se numea Halima (Răbdare), întâlnit și în titlul povestirilor arabe din 1001de nopți. Multe din   revelațiile acestui profet sau apostol al lui Allah aveau să constituie teologia Coranului, cartea sfântă a arabilor.  

O încercare de refacere sau reconstituire a Imperiului roman creștin i-a aparținut lui Carol cel Mare, regele francilor (în traducere cei liberi, cei curajoși), căruia i se dedică întreg volumul 15. Primele popoare migratoare cunoscute de romani au fost galii (cum îi numeau romanii pe celți, iar ținuturile ocupate de aceștia Galia) și triburile germanice. Dintre popoarele germanice cele mai importante au fost goții, francii, vandalii, anglo-saxonii, normanzii, burgunzii. La sfârșitul secolului V și începutul secolului VI francii, uniune de triburi a germanilor apuseni, au cucerit aproape toată Galia și au format statul feudal franc sub conducerea lui Clovis (481-511), cu reședința la Paris. O consolidare deosebită a cunoscut statul franc în timpul lui Carol cel Mare (768-814), care a creat Imperiul carolingian și o întreagă cultură sau „renaștere carolingiană”. În anul 800 papa l-a încoronat pe Carol cel Mare, pe când acesta se afla la Roma, cu coroana Imperiului Roman de Apus, crezând că acest imperiu fusese restaurat. În realitate, imperiul lui Carol cel Mare era un stat ce se dezvolta pe baze noi, feudale, un stat feudal timpuriu, în timp ce Imperiul Roman fusese un stat sclavagist. După moartea lui Carol cel Mare, urmașii au purtat numeroase lupte pentru domnie. În cele din urmă, cei trei nepoți ai lui Carol cel Mare au încheiat Tratatul de la Verdun (843) prin care au împărțit imperiul între ei. Această împărțire a stat la baza celor trei state naționale care mai târziu s-au numit Franța, Germania, Italia.   

Două volume speciale (16 și 19) ne introduc în ambianța domestică a Evului Mediu: O zi în Evul Mediu și Orașe medievale. Nu lipsesc din viața medievală cotidiană petrecerile și spectacolele de circ, turnirurile, protejarea de frig, foame și oboseală, meșteșugurile și impozitele. Orașele medievale au creat piețele, au încurajat recoltele și meșteșugurile, comerțul, cămătăria, au creat băncile și bancherii, primăriile și consiliile comunale. Școli nu existau încă, iar copiii din familii bogate învățau la palate sau mănăstiri ori cu profesori aduși acasă. Mare trecere în epocă aveau poeții, înțelepții și trubadurii, cântăreții, deși puțini, dar foarte talentați, care merită cunoscuți.                                                                                           

Fața brăzdată a Europei medievale a fost și mai mult tulburată după năvălirea vikingilor, prezentați în volumul 17 din Istoria lumii. În limba lor nordică viking însemna explorator, expediționar, om care face expediție. Istoria vikingilor, cunoscuți mai mult din filme, începe în secolul al VIII-lea prin cucerirea Angliei, Irlandei, Scoției, dar și a Islandei și Groenlandei, și se încheie când au fost definitiv învinși de trupele engleze în Bătălia de la Stamford Bridge din 1066. Vikingii sunt prezentați mai mult ca niște comercianți, pasionați navigatori, fără o etnie proprie, fiind considerați strămoșii popoarelor scandinave, nord germanice, a norvegienilor,  suedezilor și danezilor. Conducătorul lor cel mai temut era Erik cel Roșu, iar zeii supremi se numeau Odin, zeul războiului, al înțelepciunii și magiei, în timp ce Thor era zeul ciocanului fermecat, capabil să distrugă orice. Se mai spune despre vikingi că ar fi ajuns în America înaintea descoperirii ei de către Cristofor Columb. Curajul vikingilor era întreținut și de credința că după o moarte eroică sufletele lor ajung în Valhalla, paradisul lui Odin în care sunt duși de către valkirii, zeițe ale războiului.                                                                                                      

Evul Mediu n-a fost numai o epocă a năvălirii barbarilor, ci și un ev religios. Volumul 18 din Istoria lumii prezintă Cruciadele, cum s-au numit războaiele religioase purtate sub semnul crucii pentru apărarea Sfântului Mormânt. Din a doua jumătate a secolului al XI-lea turcii selgiucizi, de religie musulmană ca și arabii, după ce au cucerit Bagdadul, au intrat în Asia Mică, în Siria, Palestina și Israel, ocupând Ierusalimul, orașul sfânt în care a fost crucificat Iisus. Timp de 200 de ani (1096-1270) au avut loc nouă cruciade majore inițiate de biserica catolică împotriva păgânilor pentru câștigarea autorității și monopolului asupra Sfântului Mormânt. În acest scop s-au format numeroase state creștine și ordine militare sau călugărești, care au dăinuit mult timp precum Ordinul Templului, faimoșii templieri, Ordinul Ioaniților sau Ospitalierilor, al Teutonilor, al Cavalerilor de la Malta și altele, toate create sub impulsuri creștine, dar însoțite și de interese economice, de cucerire și expansiune.                                                          

Volumul 20, după ce am cunoscut viața cotidiană și religioasă a Evului Mediu, ne înfățișează o mare personalitate a timpului, italianul Marco Polo, care merită de asemenea să fie cunoscută. Marco Polo s-a născut la Veneția, cu canale în loc de străzi, devenit, nu întâmplâtor, unul dintre primii și cei mai mari călători ai lumii, înainte de Cristofor Columb, descoperitorul Americii, Amerigo Vespucci, care a dat numele său întregului continent sau Fernando de Magellan, care a întreprins prima călătorie în jurul globului. De călătoriile lui Marco Polo, pe corabie, cai, catâri sau cămile, se leagă și celebrul drum al mătăsii, de la Veneția prin Țara Sfântă, Armenia, Persia, Afganistan la Pekin din China și retur. În timpul călătoriei descoperă ce este petrolul, lichid inflamabil pus pe seama unor monștri închipuiți, care scuipă foc, cunoaște pietrele scumpe, rubine, rinoceri, berbecul sălbatic etc. Împăratul Chinei pe vremea aceea era Kublai-Han, de fapt nepotul celebrului mongol Ginghis-Han, la curtea căruia Marco Polo ca om învățat îndeplinește multe misiuni pentru împărat. Se spune că chinezii ar fi inventat și hârtia, bancnotele din hârtie în locul monedelor, care se transportau greu. Întors acasă, are loc un război între Veneția și Genova, la care participă și Marco Polo, e capturat, ținut la închisoare un an, timp în care scrie Cartea minunilor despre călătoriile făcute și experiențele trăite. Chinezii au creat și prețioasele fire textile de mătase din gogoașele unor viermi, lucru care l-au ținut în mare secret până când viermii de mătase au fost aduși în Europa ascunși în bastoanele unor călugări.       Următorul volum (21), penultimul privind Evul Mediu, nu putea fi rezervat decât unui popor important, dar defavorizat de soartă, Mongolii. Se spune despre mongoli că erau călăreți fără egal și că le curgea războiul prin vene. De altfel, în limba lor mongol înseamnă curajos, avertizare bună pentru popoarele vecine. Am văzut că pe vremea lui Marco Polo împăratul Chinei Kublai-Han era nepotul lui Ginghis-Han, creatorul imperiului mongolilor (denumiți de arabi tătari). Urmașii mongolilor, cunoscuți apoi ca turco-tătari și-au extins mereu teritoriile pânâ la căderea Imperiului otoman. România a scăpat de jugul turcesc abia după Războiul de Independență din 1877.                                                                                               

Evul Mediu, belicos, războinic, deși religios, sfârșește precum a început cu un război de o sută de ani (1337-1453) între două țări rivale, Anglia și Franța, din motive politice, economice și militare (volumul 22). În cele mai multe bătălii arcașii englezi s-au dovedit mai puternici decât cavalerii francezi. La un moment dat, regele Franței aflându-se pe patul de moarte, fiindcă avea numai două fete și legea salică nu permitea femeilor să fie încoronate, propune delfinului, cum se numea moștenitorul tronului, un verișor al regelui, să ia în căsătorie pe fiica regelui Angliei și să încheie ostilitățile, dar delfinul Carol al VII-lea nu acceptă compromisul, voia să-i învingă pe englezi și apoi să domnească onorabil în Franța. În ajutorul său sare o fată de la țară de 17 ani, Ioana d”Arc, care pare să fi auzit voci dumnezeieșt să-l ajute pe delfin. Aceasta se îmbracă în armură bărbătească, ia în mână un steag și se avântă în fruntea armatei spre Orleans, oraș din nordul Franței, unde armatele franceze câștigă bătălia. Începând din momentul acela Ioana d”Arc avea să fie cunoscută ca „Fecioara din Orleans”. Englezii reușesc s-o captureze, o acuză de vrăjitorie, o dețin în turnul unui castel până când o judecă și o condamnă la ardere pe rug. La scurt timp după aceea papa redeschide procesul pentru a revizui pedeapsa, se decretează că aceasta fusese nedreaptă, i se recunoște toate drepturile și calitățile, după care a fost beatificată, trecută în rândul sfinților mucenici.                                    

După atâtea suferințe, nedreptăți și nefericiri petrecute în Evul Mediu, omenirea s-a trezit la realitate, a devenit mai înțeleaptă, ar fi dorit să se nască din nou, să retrăiască echilibrul și valorile clasice al antichității, lucru care s-a și întâmplat în perioada imediat următoare a Renașterii.