„Doar nu e Nicolae ...?" este epopeea „bancherului" bihorean, Nicolae Coroiu, care pleacă din comuna natală Văşcău, ajungând director al diferitelor filiale ale BNR din ţară, ca, la finalul vieţii, înlăturat de comunişti, să sfârşească tot aici, într-o sărăcie greu de suportat.

„Doar nu e Nicolae... Între mica şi mare istorie" este cea mai recentă apariţie editorială care poartă semnătura profesorului universitar orădean dr. Gabriel Moisa. Volumul este monografia unei familii de vază a societăţii bihorene, familia Coroiu, care îşi are originile în comuna Vaşcău. Cercetarea documentară este una inedită, bazându-se, în principal, pe câteva scrieri memorialistice. Autorul Gabriel Moisa aduce în dezbatere importanţa „scrierilor autoreferenţiale", a scrierilor care nu au văzut lumina tiparului, memorii care pot sta la baza unei cercetări istorice. „Reconstituirea trecutului istoric poate fi realizat recurgând la mai multe categorii de izvoare. ...un izvor de reconstituire importantă este şi memorialistica. Memorialistica este o sursă importantă a cunoaşterii istoriei", subliniează Gabriel Moisa. Astfel volumul de faţă a fost realizat, în mare parte, bazându-se pe memoriile scrise de Nicolae Coroiu, „Caiet de însemnări" - manuscris, aflat în arhiva Muzeului Ţării Crişurilor, respectiv pe memoriile Luciei Sirban, fiica lui Coroiu.

Nicolae Coroiu s-a născut în anul 1890 într-o familie înstărită din Vaşcău, care îi va permite absolvirea, în anul 1911, a Şcolii Comerciale Superioare din Braşov, acolo unde „va deprinde multe din tainele meseriei de finanţist".  Revenirea pe plaiurile natale, aflate încă sub ocupaţia Austro-Ungrară, nu va fi de bun augur, intrând în colimatorul autorităţilor maghiare pentru „contaminarea cu spirit românesc" a societăţii din Vaşcău. După ce de Crăciunul din 1913 organizează o festivitate cu costume populare româneşti, Coroiu este ameninţat cu arestarea. Nu-i rămâne decât să treacă munţii, în Regat. Nici aici viaţa sa nu va fi uşoară, venirea războiului oferindu-i totuşi un sens existenţei sale. Experienţa războiului a fost însă una cumplită, aflându-se în primul rând al frontului, acolo unde moartea îl urmărea pas cu pas. Descrierea în memoriile sale a bătăliei de la Oituz sunt pagini care subliniează dramatismul experienţei războiului. Spre finele anului 1918, când partea de vest a Transilvaniei nu fusese încă integrată României Mari, Nicolae Coroiu îşi riscă viaţa, iar prin păduri pleacă de Crăciun la Vaşcău, acolo unde află că întreaga familie credea că e mort de trei ani. „Când am intrat, ai mei nu m-au cunoscut... «Doar nu e Nicolae...?, zice mama»", mărturiseşte Nicolae Coroiu. Bucuria revederii a fost de scurtă durată, chiar a doua zi, Coroiu părăseşte Vaşcăul de teama bandelor secuieşti maghiare care puseseră stăpânire pe Ţara Beiuşului. După demobilizarea sa în anul 1920, se va angaja ca impiegat la gara din Oradea, iar după un an îşi începe cariera ca funcţionar bancar la Filiala Oradea a B.N.R.. Parcursul său profesional va fi unul spectaculos, ajungând director la mai multe filiale ale BNR din ţară, cum ar fi Hotin, Zalău, Şimleul-Silvaniei. Al doilea război mondial a adus cu el o serie de privaţiuni lui Nicolae Coroiu, căsătorit deja şi cu două fiice, Lucia şi Aurora. De la Bucureşti, va fi detaşat, în 1947, la filiala din Oradea a BNR, însă, în anul 1950, în urma unui denunţ calomnios, va fi demis, iar în 1952 va fi trimis cu „domiciliu obligatoriu" la Piatra Neamţ, unde va sta un an. Revenirea sa se va face la Vaşcău, acolo unde toate bunurile, inclusiv casa îi vor fi confiscate. În ultimii ani, va face o serie de demersuri pentru a-şi recăpăta bunurile, însă asupra sa «a planat în permanenţă eticheta de duşman al popurului»", până la moartea sa care a survenit în februarie 1976.