Reactualizarea unor expriențe tragice ale trecutului, mai mult sau mai puțin cunoscute, constituie o preocupare – pe deplin justificată – a istoricilor contemporani, preocupați de abordarea unor problematici inedite și de interes pentru publicul cititor. Acesteia îi aparține și monografia recentă despre ghetoul din Oradea, elaborată de istoricul și profesorul universitar Antonio Faur, directorul Centrului de Cercetare a Istoriei Ereilor „Eva Heyman”, care funcționează de câțiva ani în cadrul Universității din Oradea.

Printre rezultatele activității acestuia menționăm cele cinci conferințe internaționale având ca principal obiect istoria evreilor, cu deosebire din timpul celui de-al doilea război mondial, marcată de experiența tragică a Holocaustului (Shoah). Cartea la care ne referim reține atenția și pentru că este o premieră istoriografică națională, fiind vorba despre reconstituirea, cu rigoare științifică și discernământ, a modului de organizare a ghetoului și a tratamentului, din partea autorităților horthyste ungare, a evreilor din Oradea și nordul județului Bihor, în primăvara și începutul verii anului 1944, prin ghetoizarea acestora și, ulterior, deportarea lor în lagărul morții de la Auschwitz-Birkenau, majoritatea absolută sfârșind în crematorii.

Au trecut trei sferturi de secol și, cu toate că s-au publicat memorii ale unor evrei orădeni (în care sunt evocate realitățile dureroase din ghetoul cel mare, din centrul orașului Oradea, în care au fost închiși peste 27.000 de evrei, deci aproape o treime din populația orașului), totuși abia acum, în cuprinsul acestei remarcabile cărți, găsim informații și interpretări despre soarta unor oameni care au fost pur și simplu eliminați din istoria orașului, la edificarea căruia ei au contribuit într-o măsură semnificativă.

Cartea are peste 300 de pagini și este o lucrare științifică fundamentată pe o bilbiografie de referință și pe o factologie consistentă, valorificată din perspectivă actuală. De aceea, o putem considera ca pe o reconsiderare de excepție (apărută în condiții editoriale deosebite), de care beneficiază cititorii de astăzi, mai ales cei tineri (elevi și studenți), care n-au cunoștințe despre existența celor două ghetouri din Oradea, ca „anticamere ale morții”, cum au fost caracterizate de către unii comentatori.

Fiind vorba de o monografie, această carte este structurată pe opt capitole, începând cu o Introducere (despre Holocaust și memorie) și terminând cu Indice de nume și localități. Ea cuprinde o solidă bibliografie și un rezumat în limba engleză (în limba engleză), având, deci, toate atuurile științificenecesare. Am parcurs conținutul acesteia (Cuprinsul) cu real interes și curiozitate, mai ales că este o tentativă – pe deplin reușită – de reconstituire a existenței celui mai mare ghetou din Ungaria (în vara anului 1944), cu accent pe tragedia trăită de evreii orădeni.

După comentarii cu privire la definiția termenului de ghetou, de la apariția sa și până la 1944, autorul evocă contextul istoric în care au fost organizate și au funcționat cele 12 ghetouri din Transilvania de Nord, teritoriul românesc care a fost atribuit de Hitler și Mussolini, Ungariei horthyste, aceasta purtând întreaga răspundere asupra modului cum a înțeles să-l administreze, și cum a contribuit la aplicarea Soluției finale, ai cărei autori au fost naziștii germani.

A fost greu să citesc despre atâtea acte de violență antisemită, practicate într-un spațiu concentraționar, dintr-un oraș care poartă amprenta muncii atâtor evrei pașnici, iar autoritățile locale horthyste i-au jefuit de toate și apoi i-au deportat în lagărele morții.

Chiar și într-o prezentare expeditivă a problematicii istorice reconsiderate în paginile cărții la care ne referim, considerăm că se cuvine a fi menționate și alte teme importante:

  1. Încercările de evadare și salvare a evreilor din ghetoul orădean;
  2. Contribuția dr. Mihai Marina, șeful Consulatului General al României la Oradea, precum și colaboratorilor săi, la salvarea unor evrei din Ungaria și Transilvania de Nord (deci și din ghetoul orădean) de la o moarte sigură, prin trecerea lor peste graință în România, unde au scăpat cu viață;
  3. Investigațiile efectuate de membrii Consulatului General de la Oradea pentru a cunoaște realitatea în legătură cu deportarea evreilor din Oradea, aceștia descoperind faptul că erau duși în lagărul morții de la Auschwitz;
  4. Elaborarea unui raport de către Mihai Marina despre tot ceea ce a aflat și, cu deosebire, dramele trăite de evreii din ghetoul din Oradea, pe care l-a trimis Crucii Roșii Internaționale, cu sediul în Elveția, contribuind astfel la acțiunea de informare despre existența pe continent a problemei persecuției evreilor europeni și, mai cu seamă, a modului de aplicare a „Soluției finale”.

Istoricul  și prof. univ. dr. Antonio Faur explorează și alte componente, mai puțin cercetate, ale istoriei ghetoului, cum ar fi deportarea celor este 30.000 de evrei existenți în Bihor în anul 1944 (un capitol al cărții evocă momentul înghesuirii evreilor în vagoane de transport de marfă, care au plecat din actualul parc Bălcescu, unde a fost așezată o statuie dedicată victimelor copii ai Holocaustului, înfățișând pe una dintre aceștia, orădeanca Eva Heyman, care a murit la Auschwitz, la 17 octombrie 1944, din ordinul personal al dr. Josef Mengele.

Sunt „date în vileag” și numele celor care au organizat teroarea din ghetou, care, ulterior, au fost condamnați de tribunalele din România și Ungaria. Credem că este bine ca numele acestora să fie cunoscute, pentru că nimeni nu are interesul să se solidarizeze, prin tăcere, cu aceștia.

De un interes aparte este, fără îndoială, capitolul în care este prezentată o perspectivă comparativă a jurnalelor Annei Frank și Evei Heyman.

Pentru a releva faptul că realitățile legate de ghetoul central din Oradea au beneficiat, pe parcursul anilor de un oarecare interes, autorul prezintă, la modul sintetic, modalitățile de conservare a memoriei evreilor ghetoizați și deportați de la Oradea.

Revelatoare sunt, desigur, și documentele selectate de autor, pentru a-și consolida afirmațiile și a conferi verdicitate imaginii tragice a unei umanități ultragiate de ură și rasism. Remarcăm, de asemenea, calitatea ilustrațiilor color și, desigur, contribuția Editurii Mega, de la Cluj-Napoca, la punerea în circulație a unei cărți de istorie contemporană necesară de decenii.

Partea cea mai consistentă a lucrării a fost destinată, așa cum se cuvenea, reactualizării istoricului ghetoului cel mare din Oradea, într-o manieră sistematică și riguroasă, în asociere cu un permanent apel la documentele existente, pentru a fi eliminate orice comentarii subiective.

Reține atenția, cu deosebire, capitolul (III.2) consacrat vieții interioare din ghetou, intitulat:Un spațiu al violenței și terorii practicate, în anul 1944, asupra locuitorilor evrei ghetoul mare din Oradea (p. 51-72). Într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat în ghetoul central din Oradea este greu de comparat chiar și cu realitățile, din alte ghetouri, deoarece aici s-a recurs, fără nicio justificare sau temei legal, la practicarea unor mijloace de constrângere extraordinare, pentru a-i determina pe sutele de evrei anchetați de jandarmerie să mărturisească unde și-au ascuns averile (bani, aur, podoabe), ca să le preia în așa-zisul interes al statului ungar horthyst, fiind conisderate de autorități drept proprietați ale acestuia.

Organizarea marelui ghetou (în care au fost înghesuți peste 27.000 de evrei din Oradea) a fost opera vice-primarului Gyapay Laszlo (un fel de venetic oportunist și barbar), după care administrarea lui a fost atribuită jandarmilor (și ei, cei mai mulți veniți din Ungaria), care, sub comanda lt.-col. Péterffy Jenö, au comis cele mai îngrozitoare torturi asupra unor oameni nevinovați în cadrul așa-zisei fabrici de bere Dreher, de tristă amintire.

Despre tratamentul inchizitorial din fabrica Dreher- descris și de Tereza Moses în cartea sa despre Evreii din Oradea, ca experiment de o rară brutalitate (unii dintre cei chinuiți și care au ajuns în lagărul morții de la Auschwitz)- au declarat ulterior, că în ghetoul din Oradea suferințele au fost cumplite, datorită atitudinii inumane a jandarmilor:

„Despre ceea ce se petrecea între zidurile Dreher-ului, am aflat de la cunoscuții noștri care fuseseră torturați acolo. Jandarmii (unguri-n.n.), școliți la cursul de anchetare al poliției germane, lucrau în forță, cu toată dăruirea, combinând torturile medievale cu tehinicile moderne.

Metodele lor de interogație depășeau orice limită a închipurii. Dezbrăcând victimele până la piele, le băteau cu curelele de la pantaloni, cu biciul, cu vergi de fier, cu bețe de stuf, cu câte de cauciuc până când acestea își pierdeau cunoștință. Strângeau sânii femeilor cu ușa, le dădeau cu capul de perete, tinându-le de păr. Cuprindeau încheieturile acestor nenorociți cu un lanț, iar apoi strângeau lanțul ochi cu ochi, până când ochiul se spărgea. Îi atârnau cu bare de fier, cu mânile legate de picioare și, în același timp, îi loveau peste tălpi...

Pe lângă bătăile nemiloase se foloseau și metode mai subtile. Îmbrăcau capul victimei într-o rețea de sârme și lăsau apoi să treacă prin aceasta curentul electric. Fixau electrozi pe părțile cele mai sensibile ale corpului – pe gură, pe ureche, în nări, pe sfârcuri, pe organele genitale, iar apoi îi țineau vreme de 40-50 de minute sub tensiune (...)

Frica și panica puseseră stăpânire pe locuitorii ghetoului. Cufundați în sine, fără a mai avea vreo speranță, oamenii ședeau tresărind la orice foșnet care putea provoca bănuiala.

Nimeni nu putea ști când îi va veni rândul. De teama torturilor, mulți evadau în moarte” (Ecouri din Holocaust în literatura universală, p. 168-171, apud A. Faur, op. cit., p. 67)        

Autoritățile horthyste, prin legislație și măsurile luate, i-au deposedat pe cetățenii evrei ai orașului de tot avutul lor, trimițându-i la moarte. Această carte despre ghetoul din Oradea le face dreptate și îi așează între victimele Holocaustului din Europa.

Ghetoul din Oradea - zona haşurată

Istoricul și profesorul Antonio Faur explorează și alte aspecte, mai puțin cercetate, cum ar fi deportarea celor peste 30.000 de evrei existenți în Bihor în anul 1944 (un capitol al cărții evocă momentul înghesuirii în vagoane de transport marfă, care au plecat din actualul Parc Bălcescu, unde a fost așezată o statuie dedicată copiilor evrei victime ale Holocaustului, înfăținșând-o pe Eva Heyman, o fetiță de 13 ani din Oradea, deportată la Auschwitz-Birkenau, unde a fost trimisă la gazare din ordinul personal al călăului Josef Mengele, devenind un copil-martir.

Sunt expuse numele celor care au organizat teroarea din ghetou, care ulterior au fost condamnați de tribunale din Transilvania și Ungaria.Credem că este bine ca numele acestora să fie cunoscute, pentru că nimeni nu are interesul să se solidarizeze (prin tăcere) cu aceștia. Este cazul ca judecata acestora să fie aspră și dreaptă cu toți care s-au comportat într-un mod criminal.

De un interes aparte este, fără îndoială, capitolul în care este realizată o perspectivă comparativă asupra jurnalelor Annei Frank și Evei Heyman (documentul provenit de la aceasta a fost scris, în bună măsură în intreriorul ghetoului orădean, fiind, deci, un jurnal de ghetou).

Pentru a releva faptul că realitățile legate de ghetoul central din Oradea au beneficiat, pe parcursul anilor, de un oarecare interes, autorul prezintă, la modul sintetic, modalitățile de conservare a memoriei evreilor ghetoizați și deportați din Oradea.

Revelatoare sunt, desigur, documentele selectate de autor, pentru a-și consolida afirmațiile și a conferi veridicitate imaginii tragice a unei umanități (peste 30.000) ultragiate de ură și rasism. Remarcăm, de asemenea, calitatea ilustrațiilor color și, desigur, contribuția Editurii Mega din Cluj-Napoca a unei cărți de istorie contemporană așteptate de decenii.

Adevăr și spirit rațional în a-l exprima – acestea sunt cele două note definitorii ale recentei realizări istoriografice datorate unui temeinic cunoscător al istoriei evreilor din părțile de vest ale României.

 

Prof. Cristian-Nicolaie BALAJ