Moto:

„Lăudați și preamăriți pre toți ostașii în genere, iar mai presus de toți pre M i h a i, ducele oastei învingătoare, care sfărâmă Bosforul prin puterea și virtuțile sale”

Nicolae Bălcescu

Gestul credincioșilor, adunați în jurul prescurilor, pentru pausul, din 19 august 2020, închinat Eroilor Martiri ai Neamului îl consider ca fiind unul firesc, pe care l-aș numi simplu: RECUNOȘTINȚĂ. Este cu adevărat un omagiu pe care, peste timp, îl aducem acelora dintre bravii români, cu nume sau rămași anonimi în istorie, care și-au dăruit viața Patriei, pentru binele comun al neamului fără sa ceară nimic în schimb.

Parastasul de astăzi este unul special, deoarece este ridicat pentru prima oară întru pomenirea: Eroilor Martiri Mihai Viteazul, Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, martiri și deportați după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, Eroii Diviziei 11 Infanterie căzuți pe fronturile pentru libertatea neamului românesc, după ce și în mod oficial, prin Decret Președințial, au fost recunoscuți ca Eroi Naționali Martiri.

Fiecare în parte, dintre cei pomeniți, merită a fi evocat pentru ceea ce a făcut, dar asta ar presupune, desigur, o amplă conferință, iar aici nu este locul, de aceea voi stărui pe faptele Viteazului a cărui pildă a fost apoi preluată. Cu toate acestea, voi sublinia doar ideea, filonul comun, care i-a legat și acesta, după convingerea mea, a fost dragostea de neam și țară, credința statornică a datoriei slujirii în interesul poporului român.

Reamintesc faptul că Mihai Viteazul a schimbat obișnuințele „peșcheșului” și fuga cu mândria și onoarea ridicată prin mlaștinile Călugărenilor, cu mâna încleștată pe barda dreptului la sabie la Șelimbăr. Greutățile bănești l-au silit să apeleze la Papa Clement al VIII-lea și Împăratul Habsburgilor Rudolf al II-lea pentru că le apăra și lor hotarele. A primit la „Pohta ce-a pohtit” – ca rege al Daciei cu drept de moștenire – prin steag, buzdugan și sabie - recunoașterea „căpităniei generale împărătești” și a domniei peste țările române, întâia dată reunite sub sceptrul său, iar din partea Papei multe „rugăciuni de mântuire şi binecuvântare apostolică, ca fiu și nobil bărbat”. Neprietenia vecinilor și strigarea la oaste a românilor, scutiți de birul turcesc, a dat tărie gândurilor lui Mihai de unitate și neatârnare.

Mihai fusese lăudat pentru nobleţea lui sufletească, precum şi pentru statornicia sa de a lupta contra păgânătății. A fost neascultător la „sfatul bun”, întărit cu pecetea și semnătura fruntașului creștinătății catolice, Papa, de a trece la religia catolică, mod în care putea fi susținut financiar, prin care „toate ţi se vor rândui cu folos şi noroc”, și, astfel, Mihai a fost abandonat și trădat. A refuzat umilința turcească, și pe cea catolică, în schimbul Gloriei, moștenite de la străbunii daci, pe care singur a mărit-o și a luat-o în bătăliile purtate, pe care n-a împărțit-o cu nimeni. Și pentru că nu a acceptat nici una, nici alta, dintre ofertele primite a rămas singur împotriva tuturor, răpus mișelește de Basta pe câmpia de la Turda, pe 19 august 1601, unde căzu trupul lui „frumos ca un copaciu”, cum grăise cronicarul.

Întâmplările din lunile de august, din domnia lui Mihai, au ca izvor libertatea pentru care s-a bătut vitejește, cu singurul îndemn la atac al strigătului: „Iisus” (credința lui Mihai la care nu a renunțat). Pentru asta el a căzut, dar a rămas ca moștenire atitudinea de INDEPENDENȚĂ, de neatârnare! Românii l-au pierdut pe Erou, dar a fost răsplătit de Dumnezeu! Mihai a pus pe Coroana sa Voievodală și ne-a lăsat ca prețioasă moștenire: Ideea de Patrie, Ideea de Neam şi Ideea Creştin-Ortodoxă, ÎNCRUSTATE pe Scoarța Mentalului Național.

Mihai a rămas pentru veșnicie un adevărat stegar al luptei creștinătății, al mândriei, onoarei și demnității naționale. Mihai a învins trufia nobililor unguri prin întâietatea sa de falnic prinț statornic în credință (comparat de turci cu Alexandru cel Mare). Luptele uriașe, pentru libertatea și unitatea națională, cu care românii, sub povața celui mai vestit și mai mare dintre voievozii lor – Mihai Vodă Viteazul – spunea Bălcescu, a dat strălucire astrală pentru a fi trâmbițate alesele lui însușiri, de vizionar strategic, dar și mărețele sale fapte. Pe altarul sfânt, în Biserica de la Târgoviște, pe 9 iunie 1858, a fost iscălit și pecetluit actul prin care Mihai devenea Voievod al Ardealului. Recunoscut prin tratat de împărat, care se obliga să-i plătească „lefurile a 5.000 de soldați, să recunoască domnia ereditară, religia și biserica română să fie slobode, ocrotite și neatinse de nimeni” Astfel „Țara mândră și binecuvântată de Dumnezeu pe pământ”, Ardealul, un adevărat curcubeu ce farmecă vederea, cum spunea Bălcescu, scotea la iveală rădăcinile culturii primordiale ale strămoșilor daci. Pentru aceasta, Mihai Viteazul a „jurat lui Hristos” ca pe turci să nu-i slujească. A hotărât să cuprindă Ardealul și Moldova și a „muri ca un creștin sau peste voi a domni”. Așa le spunea nobililor unguri, asigurându-i că-i va prigoni pe toți cei ce nu-i vor fi loiali, cum a fost pilda cu secuiul Blasie Ördog (dracul, în înțeles unguresc) care îi tăiase capul lui Andrei Bathori.

Faptele sale l-au obligat pe Eminescu să spună că un bun român, nu reprezenta o calitate, ori un monopol special, ci o „datorie pentru orice cetăţean, pentru orice locuitor, ca moştenire istorică a neamului românesc”. Mihai vedea Ardealul „semănat și plin de avuturi și bucate, cu oameni credincioși”, nu ca pe o feudă personală. El fusese întâmpinat la Alba Iulia, în sunetul clopotelor și bubuitul tunurilor, acompaniat de imnuri naționale, boieri, ofițeri și trupă. Lângă domn steagurile supuse, luate în bătălie.

Exemplu lui Mihai a fost urmat de Brâncoveni. Ei și-au dăruit viața, dar au salvat credința. Sultanul i-a executat pentru credință tocmai în ziua de 15 august 1714, pe Vodă Constantin Brâncoveanu şi cei cinci feciori ai săi.

Horea, poreclit înainte strivirii cu roata, „Rex” al Daciei, a îndurat chinurile din beciurile închisorii din Alba Iulia alături de martirii Cloșca și Crișan, dar nu au cedat și nu a făcut pact cu împăratul. Victoria lor s-a lăsat cu dreptul pentru români de a-și ridica biserici de piatră (Chipul legendar a lui Horea străjuiește Biserica cu lună din Oradea). Avram Iancu a respins decorațiile și rangurile împărătește pentru a păstra independența românilor ardeleni, onoarea și demnitatea nației, unicul său dor testamentar al tribunului a fost de a „vedea nația fericită!”.

Numelor eroilor martiri ar trebui să le alăturăm în pomelnicul de Eroi știuți și neștiuți care s-au jertfit pe toate câmpurile de luptă pentru libertatea și neatârnarea României. Între ei, pe cei asasinați și expulzați în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940. Parastasul de azi, 19 august, are sens de recunoștință, dar și o formă vehementă de protest față de crima culturală, de dărâmare a statuii Voievodului, ridicată de Asociația Culturală Mihai Viteazul, al cadrelor militare active și în rezervă din Oradea, tot ca un semn de recunoștință, la 19 august 1994.