Beciurile Securităţii au fost, la un moment dat, sinonim cu teroare, brutalitate şi chinuri greu de imaginat. Cel puţin între anii 1949-1950, oamenii Securităţii făceau ce doreau cu cei care ajungeau pe mâna lor. După 1965, metodele s-au mai cosmetizat. Tortura a rămas însă la fel de dură, punându-se mai mult accent pe latura psihologică. În anii 50, în Oradea, exista cea mai dură echipă de anchetatori din vestul ţării. Din acest motiv, toţi deţinuţii mai importanţi din Transilvania erau trimişi pe mâna securiştilor de la Oradea. Se spune că unii deţinuţi ar fi fost bătuţi cu o maşină realizată special în acest scop, iar alţii ar fi fost torturaţi pe scaunul electric sau arşi cu flacără. Echipa de la Oradea, condusă de un anume Rosenberg, a devenit atât de celebră, încât unii dintre deţinuţii care aflau că vor fi trimişi aici îşi puneau capăt zilelor. Chiar Cseller, şeful Securităţii Oradea, a participat efectiv până în 1950 la schingiuirea deţinuţilor. Istoria Securităţii româneşti este mai greu de reconstituit în anii de după război. O bună parte din arhive au fost luate de sovietici. De multe ori, nu se încheiau nici un fel de procese verbale. Pentru cei care au trecut prin mâna anchetatorilor de la Oradea, acele momente au rămas vii întipărite în memorie. În Romania, între 23 august 1944 şi 30 august 1948, aparatul de siguranţă nu a suferit modificări organizatorice spectaculoase. În anul 1948, a fost lichidată Siguranţa, fiind organizată Securitatea. La Oradea, între 1948 şi 1955, din rândurile Securităţii făceau parte foarte mulţi unguri, rămaşi încă de pe vremea Siguranţei. Echipa formată din aceştia au pus la punct cele mai atroce metode de anchetă. Până în 1964, nu au existat nici legi, aşa că anchetatorii făceau ce doreau cu deţinuţii. Luptătorii anticomunişti erau denumiţi contrarevoluţionari, adică CR-işti, conform HCM-urilor ce ţineau locul legilor. Camere de tortură în Cetate Beciurile Securităţii se aflau sub clădirea din Bulevardul Republicii unde îşi are, la ora actuală, sediul Serviciul de Evidenţă Informatizată a Persoanei. Puţină lume ştie că în subsolurile de aici sângele şiroia pe pereţi, iar trosnetul oaselor acompaniau urletele de durere ale celor schingiuiţi. O altă clădire a Securităţii unde se făceau anchete este situată lângă Grupul Şcolar ?Dimitrie Leonida?. Cele mai crunte bătăi au fost însă aplicate în clădirile din interiorul Cetăţii, unde au fost organizate adevărate camere de tortură, bine puse la punct. Aceste camere au fost distruse în perioada 1964-1965. Unii dintre cei care au trecut prin beciurile Securităţii din Oradea între 1949-1964 mai trăiesc încă. Între aceştia se află Gavrilă Iusco din Iseu, judeţul Maramureş, şi Grigore Chiver din satul Unguraş. Ei sunt doi dintre cei care au scăpat din ghiarele celor care i-au torturat zile în şir. Alţii însă nu au vrut să vorbească şi au fost torturaţi până au murit. Aceştia nu au avut parte nici măcar de o cruce, fiind înmormântaţi pe ascuns, fără ca rudele să mai afle ceva despre ei. Acestea au fost cazuri izolate, deoarece era foarte greu să rezişti metodelor anchetatorilor. Curentaţi şi arşi de viu Gavrilă Iusco a fost arestat în 1949, deoarece făcea parte dintr-o mişcare anticomunistă formată din liceeni. El povesteşte că atunci când a intrat în beciurile clădirii de pe Republicii, împreună cu alţi deţinuţi, au fost obligat să treacă printre două rânduri de miliţieni, care i-au lovit cu cozi de mătură. Gavrilă a fost bătut în fiecare zi vreme de două săptămâni până când cei de la Securitate au considerat că au aflat de la el aproape tot. El povesteşte că a avut noroc că era mai tânăr. A văzut însă că unii dintre CR-iştii mai în vârstă erau efectiv schingiuiţi. Într-una din camere se afla un scaun electric, pe care erau aşezaţi cei care urmau să fie anchetaţi. De la becul aflat pe tavan se vedea atârnând un cablu electric, ce avea în capăt un cleşte. Cu ajutorul acestuia, era prins unul dintre degetele deţinutului, nasul sau buza, după care becul era aprins pentru o fracţiune de secundă. Deţinutul era atins de un curent electric foart scurt. Alţi deţinuţi au povestit că erau arşi cu flacăra sau că li se aplicau pe corp diferite materiale foarte calde care se luau numai cu un rând de piele. Unii au înnebunit Gavrilă Iusco spune că mulţi dintre cei care au încăput pe mâinile anchetatorilor au înnebunit. El îşi aduce aminte că, atunci când a ieşit din beciurile Securităţii din Oradea, a fost pus, alături de alţi deţinuţi, cu faţa la un zid, iar miliţienii mimau că îi lovesc. Unul dintre deţinuţi nu a mai rezistat, a scos o bancnotă din buzunar, a rupt-o, mimând că o împarte fiicelor sale. Înnebunise. Alţi deţinuţi şi-au pus capăt zilelor în celule. Ochelari de tablă Se apela la ancheta nocturnă şi la ancheta continuă, iar pe dosarul celor care urmau să fie condamnaţi la moarte se afla o dungă neagră. "În primele momente de anchetă îţi venea să spui că atrocităţile de care ai auzit erau simple baliverne", spune Gavrilă Iusco. Ancheta debuta destul de simplu. Cel învinuit trebuia să recunoască toate capetele de acuzare. De fapt, la chinuri şi tortură erau supuşi în general numai CR-iştii. După ce li se lua totul, cei care erau anchetaţi ca şi ?contrarevoluţionari? erau trimişi să facă duş cu apă rece. CR-iştilor li se dădeau ochelari de tablă pentru a nu vedea ce se află sau cine se află în jurul lor. Maşina electrică de bătut Unii dintre CR-işti erau ameninţaţi chiar cu o ?maşină electrică de bătut?, care a devenit o legendă. Deşi nu a existat niciodată, presupusa maşină a făcut nenumărate victime colaterale. Au fost cazuri în care deţinuţii s-au sinucis de frica ei. Scoaterea unghiilor, prinderea pielii cu cleşti metalici, strângerea degetelor la uşă sau în menghine erau la ordinea zilei. După 1964, o dată cu apariţia primei legi a condamnaţilor 23/69, iar după ce sovieticii au plecat acasă, în Securitate a sosit un nou val de oameni, metodele devenind mult mai umane. Metode mai fine Ulterior, prin anii `80, maltratările la care au fost supuşi protestatarii regimului Ceauşescu au fost extrem de variate: bătăi cu pumnii, cu picioarele, cu scaunul, cu parul, cu bâta, lovituri cu bastonul de cauciuc la testicule, lovituri în stomac, bătăi la palme şi la tălpi cu bastonul de cauciuc, lovire de calorifer, strivirea degetelor la uşă, smulgerea părului. Se mai aplicau şi altfel de metode. Spre exemplu, arestaţii erau siliţi să stea într-un picior, pe vine, să facă genuflexiuni sau să sară ca broasca. Unii dintre cei arestaţi erau înfăşuraţi în cearşafuri ude şi bătuţi sau chiar ţinuţi în pielea goală. Bătaia cu bastonul de cauciuc era metoda preferată de securişti.