După cum am evidenţiat în cadrul articolului de săptămâna trecută conform art. 2280 Cod civil care stabileşte faptul că  - “Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.

Se pune problema, pe lângă forma contractului de fideiusiune, problemă abordată săptămâna trecută, întinderii obligaţiei de fideiusiune.

Astfel, conform art. 2289 alin. 1 Cod civil evidenţiază faptul că - “Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată”, iar conform art. 2289 alin. 2 Cod civil - “Fideiusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale”.

Indiferent de clauzele unui contract de fideiusiune, fideiusorul nu poate să fie urmărit pentru o obligaţie care depăşeşte ceea ce s-a angajat debitorul principal să execute, iar dacă se derulează o astfel de urmărire, ea se va restrânge, nefiind valabilă, până la valoarea obligaţiei principale.

Conform art. 2290 alin. 1 Cod civil - “În lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia”, iar conform art. 2290 alin. 2 Cod civil - “Fideiusorul datorează cheltuielile de judecată şi de executare silită avansate de creditor în cadrul procedurilor îndreptate împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a înştiinţat din timp”.

Aceste texte de lege, vin şi evidenţiază faptul că pe lângă creanţa care trebuie să fie achitată de către debitorul principal, acesta are obligaţia de a achita către creditor şi accesoriile acesteia (de exemplu dobânzi legale, penalităţi contractuale, etc.) precum şi cheltuielile ocazionate de recuperarea creanţei (taxe de timbru, onorarii avocat, costuri cu eventuale expertize etc.).

Însă aceste costuri, care sunt ocazionate cu recuperarea creanţei, se vor suporta de către fideiusor doar dacă acesta a fost notificat în prealabil de către creditor şi deşi notificat, fideiusorul nu a executat obligaţia scadentă.

De asemenea conform art. 2291 Cod civil - “Fideiusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligaţia principală sau în condiţii mai puţin oneroase”, aşadar, obligaţia de fideiusiune poate să vizeze, o parte a datoriei ori întreaga datorie, însă niciodată mai mult decât datoria în sine.