Miercuri, în data de 26 iunie 2019, Camera Deputaţilor ca şi camera decizională, a adoptat modificările la Legea 77 din 2016 privind darea în plată, cu 117 voturi pentru, 94 voturi contra şi 11 abţineri.

Aceste modificări, vor fi trimise către Preşedintele României în vederea promulgării, iar obiectul prezentului articol îl va reprezenta exact aceste modificări,care în mare parte reprezintă o transpunere în legislaţie a unor principii dictate de către Curtea Constituţională. Astfel, a fost introdusă noţiunea de impreviziune prezumată, mai precis ipoteze în care însăşi legiuitorul stabileşte faptul că un contract încheiat între consumator şi instituţia bancară este afectat de impreviziune. Aceste ipoteze sunt după cum urmeaza: 1. în cazul devalorizării cu mai mult de 50% a valorii imobilului ipotecat faţă de evaluarea iniţială; 2. în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puţin 20% valoarea avută la momentul la care s-a încheiat contractul; 3. în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului l-a depăşit pe cel avut în vedere la momentul încheierii contractului; 4. în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă. Această ultimă ipoteză apare ca şi o transpunere a concluziilor Curţii Constituţionale a României în legislaţie, aceasta stabilind în cadrul hotărârilor pronunţate în materia legii dării în plată faptul că există o impreviziune în momentul în care bunul imobil cu destinaţie de locuinţă a debitorului a fost vândut silit de către executor. Deşi aceasta era punctul de vedere al instanţei de contencios constituţional, instanţele de judecară ordinare nu aplicau acest principiu, fiind necesară intervenţia legiuitorului.

De asemenea a fost schimbată sarcina probei, mai precis banca va trebui să facă dovada faptului că debitorul consumator nu îndeplineşte condiţiile privind aplicabilitatea Legii dării în plată.

Ca şi modificare, notificarea formulată de către debitorul consumator nu poate să aibe în vedere un termen mai scurt de 30 de zile, însă, nici unul mai lung de 90 de zile, aceasta pentru a limita abuzurile care puteau fi făcute în practică de către consumatori (aceştia fixau date pentru convocarea la notar a băncilor dincolo de 90 de zile şi pe această perioadă se bucurau de efectul suspendării executării silite).

Elementul care va determina pronunţarea unor soluţii favorabile faţă de consumatori, vizează modificarea articolul 8 în cadrul căruia se stabileşte faptul că, în favoarea debitorilor care au fost supuşi executării silite prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă funcţionează o prezumţie absolută şi irefragabilă (de necontestat) a existenţei impreviziunii.