O problemă care prezintă o importanţă din ce în ce mai crescută, prin raportare la implicaţiile sociale, devin cazurile de malpraxis, aduse la cunoştinţa publicului general, cazuri care de cele mai multe ori ajung şi în faţa instanţelor de judecată.

 

Ce trebuie cunoscut de către justiţiabili, cu titlu de premisă este faptul că, la nivelul sistemului de drept naţional, există un act normativ special care reglementează procedura de investigare a cazurilor de malpraxis, mai precis Legea 95 din 2006, între articolele 679 până la articolul 685. Se pune problema dacă această procedură specială este una obligatorie, adică dacă persoana care a fost victima unui caz de malpraxis este obligată să parcurgă această procedură, prealabil sesizării instanţelor de judecată şi dacă neparcurgerea ei duce la aplicarea vreunei sancţiuni.

Răspunsul la această întrebare este unul care rezultă atât din modalitatea de interpretare a prevederilor legale aplicabile, cât şi din felul în care înţeleg instanţele de judecată să interpreteze, în practică lor, aceste prevederi legale. Analizând textul actului normativ, observăm faptul că acesta nu îngrădeşte accesul la instanţele de judecată, mai precis, conform articolului 684 aliniatul 2 Legea 95 din 2006 – „Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun”. Aşadar, o victimă a unui caz de malpraxis poate să apeleze la procedura specială de sesizare a Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, iar dacă nu face această sesizare, accesul ei la instanţele de judecată nu poate şi nici nu este împiedicat. Acesta este şi punctul de vedere al instanţei supreme, care într-o decizie de speţă a stabilit faptul că „victima unui act de malpraxis are, deci, posibilitatea de a se adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, caz în care are loc o procedură prealabilă sesizării instanţei, finalizată printr-o decizie a acestei Comisii”  (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă cu numărul 875 din 20 martie 2018). Însă, aceeaşi victimă, conform opiniei instanţei supreme, are posibilitatea „de a se adresa direct instanţei de judecată care va soluţiona cauza potrivit dreptului comun” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă cu numărul 875 din 20 martie 2018).    Aşadar, suntem în prezenţa a două proceduri care coexistă, însă existenţa celei administrative nu duce la limitarea accesului la instanţele de judecată, unde judecata se va face după procedura de drept comun.