Raporturile juridice care se nasc între subiectele de drept au la bază nu numai contractele de natură civilă, ori comercială ci, de cele mai multe ori au la bază şi fapte care intră în sfera ilicitului civil, iar aceste fapte care ţin de natura ilicitului civil generează o răspundere delictual civilă.

Nu de multe ori justiţiabilul intră în contact cu o noţiune similară celei de faptă ilicită civilă, mai precis fapta ilicită penală, însă trebuie remarcat faptul că cele două noţiuni nu se suprapun, între ele existând o relaţie de întreg-parte. Astfel toate faptele care intră în sfera ilicitului penal intră şi în sfera ilicitului civil (o infracţiune declanşează obligaţia de a repara prejudiciul produs), însă nu orice faptă care intră în sfera ilicitului civil intră şi în sfera ilicitului penal (nu ori ce fel de faptă care produce un prejudiciu este şi o infracţiune).

Codul civil, atât cel de la 1864 cât şi cel din 2011, cuprind o reglementare a faptei civile delictuale şi a răspunderii civile delictuale (reglementare lacunară, or mai bogată, nu aici este locul pentru o astfel de discuţie).

Ca şi sediul al materiei în Codul civil de la 1864 aveam articolele 998-1003, iar în cadrul Codului civil din 2011 avem articolele 1349-1395.

În cadrul articolului prezent ne vom ocupa de acele dispoziţii legale care reglementează răspunderea pentru fapta altora şi în mod special răspunderea părintelui pentru fapta minorului care a dus la producerea unui prejudiciu.

Astfel, în actuala legislaţie a Codului civil la articolul 1372 se stabileşte faptul că „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane”.

Acest articol fixează principiul aplicabil în materia răspunderii pentru fapta prejudiciabilă a minorului, mai precis nu numai părintele datorează răspundere pentru fapta prejudiciabilă a minorului ci oricare persoană care are obligaţia de supraveghere a unui minor, indiferent de modalitatea prin care această obligaţie a luat naştere (în temeiul legii, în temeiul unui contract, ori în temeiul unei hotărâri judecătoreşti).

Această dispoziţie trebuie să fie avută în vedere prin prisma prevederilor aliniatului 2 al aceluiaş articol care stabileşte faptul că „răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Aşadar o dovadă a lipsei de discernământ nu va exonera pe cel responsabil de îndeplinire a obligaţiei de supraveghere de acoperirea prejudiciului produs.

Singura modalitate prin care persoana care deţine obligaţia de supraveghere a unui minor, va putea să fie exonerat de la obligaţia de acoperire a prejudiciului produs prin fapta săvârşită de către minor (chiar şi cel fără discernământ) este dovada faptului că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă (articolul 1372 aliniatul 3).