De câteva săptămâni, cum puterea nu mai mişcă nimic, ocupată cu organizarea summit-ului NATO, ochii presei stau pe PSD. Şi nu stau degeaba, pentru că PSD-ul furnizează zi de zi material proaspăt chibiţilor într-ale politichiei. Faptul nu este, însă, neapărat în avantajul social-democraţilor.

Modul în care PSD gestionează desemnarea candidatului pentru Bucureşti este sugestiv din două puncte de vedere: atât pentru stadiul în care se află partidul, după cei trei ani de... reformă, cât şi pentru felul în care va trece prin campaniile electorale ce vor veni. Până la un punct, se poate vorbi de o strategie de imagine: să ţii capul de afiş al presei, săptămâni în şir, cu selecţia internă a candidatului pentru Bucureşti. Dar limita utilului a fost depăşită. Amânând momentul până după summit-ul NATO - de parcă ar fi vreo legătură între vangheliadă şi dialogul Bush-Putin de la malul mării - PSD trădează o slăbiciune gravă, ce derivă din haosul organizatoric şi din criza de autoritate. Desemnarea celui ce va intra în cursa pentru cea mai importantă primărie din ţară a devenit o luptă la vedere din mai lungul război între facţiunile ce-şi dispută puterea în partid. Ce va urma până la mijlocul lunii aprilie, când Comitetul Executiv va lua decizia finală, se întrevede deja: o înfruntare de uzură între cei doi competitori, alimentată de intervenţiile celorlalţi lideri, împărţiţi după preferinţe şi interese. În locul strângerii rândurilor, dezbinarea. În loc duduitului motoarelor de campanie, în curtea pesedistă încă răsună sudălmile şi ameninţările.
Succesiunea de ieşiri publice de după Biroul Permanent Naţional de luni este elocventă. Mai întâi, Vanghelie a sugerat că ar putea candida ca independent, după cum a mai făcut-o, cu succes, pentru Primăria Sectorului 5. Apoi, Miron Mitrea a avertizat că numai candidatura lui Vanghelie va fi analizată de Comitetul Executiv, care nu discută decât propunerile organizaţiilor. Iritat, Oprescu ameninţă, la rândul său, că va candida, in extremis, ca independent. După ce Ion Iliescu i-a spulberat eforturile de săptămâna trecută de a-l impune pe Vanghelie, Geoană încearcă să găsească o soluţie care să-i salveze autoritatea. Din logica "dacă nu-i Vanghelie, atunci sigur nu-i Oprescu" s-a născut... a treia cale.
Altfel spus, nici paloare de spital, nici tuciuriu de Ferentari. Cine altul decât candidatul de serviciu preferat de Geoană: Cristian Diaconescu? Ideea nu e nouă. Acum vreo două luni, vehiculată de presă, ea a stârnit o replică haioasă din partea celui împins întruna de la spate, doar-doar şi-o rupe picioarele: "Asta-mi lipsea din panoplie, o candidatură la primărie, în rest am fost propus peste tot". Nu ştiu cât de tare-i sperie pe cei doi căpoşi, Vanghelie şi Oprescu, varianta unui alt candidat. Ce se va întâmpla, în acest caz, dacă partidul va miza pe un "neutru" şi ei doi vor candida ca independenţi? Semnalul transmis electoratului şi filialelor de sfâşierea orgoliilor fără limite ar fi dezastruos.

În ceea ce-l priveşte pe Diaconescu, tot îndemnându-l să intre în orice bătălie electorală, îi iese-n cale, s-ar putea ca Geoană să repete, fără să realizeze, istoria celor care l-au aruncat pe el însuşi în cursa din 2004 de la Primăria bucureşteană. După niciun an, învinsul de la Primărie prelua frâiele partidului. Aşadar, de ce n-ar accepta Diaconescu să candideze, că doar nu se va feri să dea ochii cu electoratul o viaţă întreagă? La urma urmei, ce-ar fi să-şi ia el inima în dinţi?