Iniţiativa proaspătului regim condus de Viktor Orban de a oferi cetăţenie maghiară etnicilor săi, cetăţeni ai altor ţări, pare a răscoli din nou partea delicată a orgoliului naţional şi asta nu doar în România. Iniţiativa îi priveşte pe cei 3,5 milioane de maghiari trăitori în România, Slovacia, Serbia, Austria, Ucraina, Croaţia.

În România subiectul pare a fi eclipsat de măsurile de austeritate şi, oarecum, pe bună dreptate, pentru că altfel, dacă ar ajuta politic pe cineva acum, cu siguranţă că ar fi speculat imediat, aşa cum se întâmplă în Slovacia, aflată în prag de alegeri, unde a şi fost adoptată în Parlament o contramăsură prin care acordarea cetăţeniei maghiare să însemne automat pierderea cetăţeniei slovace. Dincolo de reacţiile mai mult sau mai puţin virulente merită analizate consecinţele potenţiale ale unei măsuri de genul acesta. Pentru foarte mulţi maghiari de rând, trăitori în România, singurul avantaj întrevăzut e cel legat de facilitarea călătoriilor în SUA, pentru care Ungaria nu are nevoie de viză. Cetăţeanul de rând priveşte totul prin prisma oportunităţilor economice personale, e pragmatic şi e firesc să fie aşa. Simbolistica politică îl lasă rece. Deşi unii vorbesc şi despre o migrare către Ungaria, e puţin probabil, eventual doar în cazuri extreme de colaps economic românesc, altfel, ungurii din România nu sunt prea încântaţi de viaţa din Ungaria şi de felul superior cu care sunt priviţi de rasa pură trăitoare în pustă.
Acestea par efectele imediate şi de suprafaţă, sigur că în timp o asemenea măsură e posibil să dezvolte şi alte tendinţe latente. Dubla cetăţenie implică şi doar din punct de vedere psiho-social un anumit statut de relativă independenţă faţă de obligaţiile cetăţeneşti autohtone, cu alte cuvinte, statutul de supercetăţean e clar în detrimentul statului român, care-şi pierde tutela completă asupra dublilor cetăţeni.
Unii vorbesc despre pericolul reunificării etnice a maghiarilor ce retrasează şi doar imaginar graniţe mai vechi. Sigur că naţionalismul maghiar stă la baza acestei măsuri şi atâta timp cât ai în istoria proprie un moment în care vorbeşti de Ungaria Mare e absolut firesc ca politician să speculezi orgoliile trecute.
Dar dacă anumite perspective par doar ficţiuni speculative, cea mai puţin ireală, a autonomiei, este cât se poate de clar susţinută de noua măsură. Cu atât mai mult se vor simţi îndreptăţiţi liderii udmr-işti să reprezinte dorinţa de autonomie nu doar a unei majorităţi de etnie maghiară, ca acum, ci a unei majorităţi etnice de cetăţenie maghiară. Asta nu-i poate împiedica nimeni să o facă şi-n general nu prea îi poate împiedica prea tare statul român, care pentru a fi condus are mai tot timpul nevoie şi de propteaua udmr-istă. Aici, în cazul autonomiei, măsura serveşte bine interesului mult râvnit, dar, în acelaşi timp, şi trădează, dacă mai era cazul, camuflarea unor ambiţii de suveranitate în spatele politicilor autonomiste.
Dacă la început, vezi cazul Kosovo, discursul autonomist se opune statului naţional, militând pentru regionalizare, federalizare, odată obţinut acest statut în dauna statului naţional, regiunea autonomă tinde să împrumute toate caracteristicile acestuia, devenind ea însăşi stat suveran, republică aidoma statului naţional din care s-a desprins. Practic, rezultatul este acelaşi, formarea unui nou stat, iar statutul de regiune autonomă se dovedeşte a fi doar un provizorat tranzitoriu, un mijloc bun la momentul respectiv de a crea desprinderea şi nimic mai mult.

Din acest punct de vedere, UDMR bate monedă de ani mulţi, folosind aceeaşi tehnică a discursului regionalist european, din păcate, pentru ei semnalele naţionaliste ce răzbat uneori şi din rândul lor, dar şi de la Budapesta trădează aspectul demagogic al unei tehnici cu bătaie în timp spre un cu totul alt deziderat decât doar cel al autonomiei.