Alegerea noii garnituri de lideri liberali arată ca o mişcare clasică de rotaţie a cadrelor. Partidele cu centre unice de comandă îşi motivează liderii prin mimarea competiţiei interne şi neutralizarea celor care tind spre autonomie. La congresul extraordinar din 20-21 martie, liberalii au jucat în mod credibil partitura democraţiei de partid, au pus în scenă destul de convingător piesa concurenţei pentru funcţii şi s-au comportat ca o organizaţie politică aparent vie. Energia şi voinţa partidului par să emane însă dinspre un singur personaj, reperul tuturor liberalilor: Dinu Patriciu. Crin Antonescu este, la fel ca Tăriceanu în trecut, o simplă încarnare a viziunii sale politice de astăzi.

Tonul l-a dat încă de vineri chiar Dinu Patriciu. "Uite-l pe tata!", a exclamat un june liberal când magnatul şi-a făcut intrarea. A fost, poate, cea mai seminificativă reacţie. Simpla sa prezenţă la congresul extraordinar a fost interpretată în fel şi chip şi a devenit subiect central în discursuri şi dezbateri publice. Unii au spus, maliţioşi, că a venit să-şi apere investiţia. Alţii au comentat prezenţa sa ca o nevoie foarte personală de a se hrăni din propriul mit. Mitul puterii şi al dominaţiei absolute, care l-a aureolat şi în guverarea Nastase, dar şi după, cu o scurtă şi traumatizantă experienţă în mai 2006, când şi-a petrecut o noapte în arest. Până la urmă, nu ştim precis de ce a venit, dar putem consemna ce s-a întâmplat:
Antonescu l-a tămâiat în ziua votului pe Dinu Patriciu în discursul său ţinut în faţa celor 1.500 de delegaţi: "Sunt în sala aceasta doi oameni, unul e simplu delegat, altul a reuşit să fie invitat, şi mulţi dintre noi se fac că nu-i cunosc. Unul a fost cea mai puternică, cea mai clară şi cea mai hotărâta voce a liberalismului la începutul anilor '90. Îl salut şi îi mulţumesc pentru asta fără niciun fel de sfială, este Dinu Patriciu."
Cu totul altă opinie a exprimat după congres Bogdan Olteanu, marele exclus din ecuaţia puterii din interiorul PNL: "Dinu Patriciu a fost cea mai mare povară a PNL în aceşti ultimi patru ani", a declarat Olteanu, sâmbătă (...). Prima acuzaţie care se aduce PNL-ului este legătura cu Dinu Patriciu. Nu ştiu dacă o să creştem peste 20% dacă mergem în faţă cu Dinu Patriciu."
Iată-l, aşadar, omniprezent în marea familie liberală, ca orice tatic responsabil. E în mintea tuturor, ceea ce face inutilă orice discuţie despre şansele sau profilul lui Crin Antonescu. Ar fi o pierdere de timp să ghicim ce proiecte, planuri şi strategii înfloresc în capul noului lider PNL. Nu acolo trebuie căutate. Restul comparaţiilor cu Obama şi al încurajărilor înflăcărate sunt fantasme pure, exerciţii de imaginaţie.
Uitaţi-vă la noua garnitura de lideri. Ce putem spune despre ea? Că s-a reformat? Noii aleşi au fost cu toţii, la un moment dat, susţinătorii fervenţi ai lui Călin Popescu Tăriceanu, dar l-au tradat. Istoria marilor trădari nu începe şi se sfârşeşte cu PNL, ci o veţi găsi în toată istoria politică postdecembristă. Amitiţi-vă de modul în care l-au debarcat pesediştii pe Adrian Nastase în aprilie 2005. Trădarea este unica metodă prin care pseudoelita politică românească, posesoarea unor expertize incerte şi competentă în discursuri goale, reuşeşte să se agaţe de putere din '90 încoace.
Mi s-a reproşat că am supraestimat rolul omului de afaceri în partid. Ce e rău, până la urmă, că şeful Rompetrol, cel mai bogat din România, se implică în politică? Patriciu trebuie asumat până la capăt, lăudat şi încurajat că îi pasă de liberali. Asta mi s-a spus. Ce are el şi nu găsim în alte partide? Nimic, în afară de câteva probleme cu justiţia. Nimic, în afară de un mod netransparent şi foarte discutabil de a face politică. Nimic, în afara încurajării unor nulităţi de a ocupa funcţii publice importante, în detrimentul oamenilor competenţi. Nimic, în afară de suspiciunea de neînlăturat că partidul său este un vehicul spre resurse şi că liderii care-l compun sunt fie foştii săi angajaţi, fie avocaţii viitoarelor sale afaceri. Veţi spune: bun, asta găsim şi la PSD, şi la PDL. Nu asta sunt toate partidele din România, vehicule primitive spre resurse?
Cu ce au dovedit Traian Băsescu şi Mircea Geoană că au făcut altceva din partidele lor? Ce reformă reală s-a produs în PD-L sau PSD? Acolo nu se conduce tot prin metoda rotaţiei cadrelor? Ba da, se întâmplă şi acolo cam la fel. Cu diferenţa că Traian Băsescu n-a privatizat încă partidul, a eşuat doar în reformarea mecanismelor de selecţie.
Tăticul PDL se deosebeşte radical de tăticul PNL în respectul arătat până mai ieri unor instituţii cheie în stat. De exemplu, Băsescu i-a respectat justiţiei independenţa, Patriciu a chemat-o la ordin în biroul lui Tăriceanu. În rest, nici unul, nici altul n-a ieşit din patriarhatul politicii româneşti, n-au generat o elită competentă, ci au rotit ani la rând cadre şi slugi pentru a-şi păstra poziţiile de putere şi de influenţă. Marea întrebare rămasă fără răspuns şi după congresul extraordinar al PNL este direcţia în care se vor roti noile cadre: spre PSD sau spre PDL? Iliescu şi Năstase, aripa dură din PSD, au început deja dânsul nupţial, copleşindu-i pe noii lideri liberali cu laude. În schimb, PDL s-a manifestat mai rezervat, prin Stolojan şi Stoica. Cei doi s-au arătat ceva mai zgârciţi în aprecieri, pe alocuri chiar l-au persiflat pe Antonescu, mai puţin pe Orban.

În tot cazul, Patriciu pare să aibă mai multe punţi deschise către PSD, singura garanţie reală a rebranşării la resurse. Cu Traian Băsescu, compromisul ar fi prea mare de ambele părţi. Deşi am văzut că în politică e posibil orice: criza asta le împacă pe toate... (Hotnews)