Mult prea mediatizatul film "Eu când vreau să fluier, fluier" a eclipsat un eveniment probabil mult mai important decât premierea filmului cu pricina în cadrul Festivalului de la Berlin, 2010. Un alt film românesc participant la festival, "Portret al luptătorului la tinereţe," realizat de regizorul Constantin Popescu, a trecut complet neobservat în planul mediatic. L-au observat însă alţii, jandarmii politicilor corecte.

Filmul evocă rezistenţa românească anticomunistă din anii '50, refugiată prin munţi. Se vrea a fi prima parte a unei trilogii cinematografice intitulate "Aproape linişte", astfel că partea a doua se va referi la Elisabeta Rizea şi la Gheorghe Rizea, urmând ca partea finală a trilogiei să fie dedicată fraţilor Arnăuţoiu şi grupării Haiducii Muscelului. Este un film artistic, nu un documentar, nefiind nici măcar înscris la Secţiunea Oficială a competiţiei, fiind inclus în Secţiunea Forumul festivalului. Dar, cu toate acestea, era aproape de a nu fi proiectat la Berlin în urma sesizărilor Institutului pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel şi Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor ce combăteau caracterul fascist, antisemit şi rasist al peliculei, dat fiind faptul că rezistenţa din munţi a fost în bună măsură apanajul unor foşti membri ai Mişcării Legionare supranumiţi şi "haiducii lui Dumnezeu."
În stilul cel mai diversionist cu putinţă, rezistenţa anticomunistă este dinamitată a doua oară prin discreditarea politică retroactivă făcută pe toate căile. Partea rea e că aşa ajungem să ne fie scrisă istoria de către alţii, iar noi să consemnăm umili directivele lor. Docilitatea noastră proverbială e, probabil, şi motivul pentru care nu există reacţii publice de prim plan faţă de acest subiect. Problema mai gravă este alta, punând lacătul uitării pe memoria unor acţiuni istorice de genul acesta, doar pentru faptul că unii trebuie să plătească poliţe peste timp, dispare un episod istoric de exemplaritate eroică din conştientul colectiv al românilor de azi. Mai ales că istoria noastră şi aşa abundă destul de trădări şi laşităţi greu de contracarat.
De puţin timp tragedia poloneză a fost prilejul unui exerciţiu de autocritică naţională faţă de exemplul demnităţii istorice poloneze. În bună măsură ea este justificată, dar asta nu trebuie să obtureze nuanţele, iar la aceasta contribuie din plin trecerea sub tăcere, ba chiar mai mult, sub stigmatul istoriei a unor momente curajoase din istoria noastră. Şi chiar dacă ele n-au avut uneori o amploare naţională, ci una particulară, până la urmă, istoria unui neam nu se asumă doar prin acţiunile sale statale, ci şi prin exemplul de excepţie individuală, ba uneori mai mult prin asta.

Dar aşa e când unii sunt plătiţi să fluiere pentru a vedea faulturi imaginare. Într-adevăr, ei când vor să fluiere, fluieră, noi, azi, mai puţin, doar unii acum câţiva zeci de ani fluierau contra vântului, însă oricât de mult şi-ar dori jandarmii prezentului să bruieze ecoul fluieratului de peste decenii el nu-şi va pierde în veci rezonanţa.