Discursul lui Adrian Năstase la recentul Consiliu Naţional al PSD a stat sub semnul unui cuvânt tutelar, al unui sentiment tutelar: frica. Frica transpira prin toţi porii, devenind o materialitate aproape palpabilă în jurul vorbitorului şi absorbindu-l până la a-l face să-şi piardă dreapta judecată. Dl. Năstase a vorbit despre frică, frică şi iar frică, fără să-şi dea seama că însăşi repetarea obsesivă a temei îi trădează ascunsele angoase.

Fireşte, primadona reşapată a PSD-ului n-a vorbit, egocentric, despre frica sa, ci, dezinteresat, despre frica "noastră": "frica marchează viaţa personală a românilor", ori "noi vedem doar teama de DNA", sau teama de "ce vom mai citi în ziare", dar ea e mult mai amplă, culminând cu "teama de Băsescu" pentru că "Traian Băsescu guvernează prin frică". Referirea obsesivă la "frica generală care tinde să se instaureze în viaţa publică din România" - în fapt o frică individuală, personală, privată, intimă - vădeşte izolarea de realitate în care se complace în continuare dl. Năstase: 80% dintre români - sărăcimea - nu se tem nici de Băsescu, nici de DNA, nici de ce-or să citească mâine în ziare, precum înspăimântatul de soarta altora domn Năstase, ci doar de sărăcie. Adică de faptul că nici mâine DNA-ul sau Băsescu sau altcineva n-o să-i căpăcească pe corupţi silindu-i a da înapoi ce au furat. Cât despre clasa de mijloc, ea e atât de manipulată să se teamă de sărăcime încât se expune pericolului sărăcirii prin concurenţa neloială a foarte bogaţilor: e în situaţia unui pieton care traversează strada uitându-se cu atenţie doar la stânga şi e călcat de camionul care vine din dreapta. Dl. Năstase personal însă face parte din microminoritatea de vreo 1%, a foarte bogaţilor, din rândul căreia într-adevăr foarte mulţi se tem de DNA, pentru că s-au foarte îmbogăţit prin furt şi corupţie: teama sa obsesivă este expresia fricii patologice a acestei categorii de un posibil DNA care să lucreze "pe bune", de un posibil Băsescu ce s-ar întoarce la promisiunile electorale. Oricum ar fi, însă, această teamă nu este "în agenda" românilor şi devoalarea ei nu măreşte câtuşi de puţin şansele electorale ale partidului care se identifică iar cu Adrian Năstase. Dimpotrivă!
Dar pentru că a mima simularea imitării unei parodice atitudini de stânga (vorba lui Alphonse Allais: trăim în epoca pseudo-imitaţiilor de false ştrasuri) este la modă azi în PSD - ca de altfel ori de câte ori partidul e în opoziţie - dl. Năstase a atins şi tema bogaţi-săraci. A atins-o foarte în fugă, foarte de departe, cu un băţ de vreo doi metri lungime, parcă, să nu-i sară păduchii de pe săraci pe costumul Armani. Spre a acorda "mai multe şanse în viaţă celor dezavantajaţi de la oraşe şi sate" liderul social-democrat a invocat o singură rezolvare: „soluţii economice". Adică: nimic! De la un partid de stânga te poţi aştepta să ceară resorbţia injustiţiei sociale prin soluţii sociale: redistribuţia veniturilor, dacă e un partid social-democrat, redistribuirea proprietăţii pe căi democratice, dacă e un partid socialist, sau revoluţionare, dacă e un partid comunist. Dar dl. Năstase aruncă doar din vârful buzelor, bifând plictisit subiectul: soluţii economice! Care sunt acelea? Care pot fi acelea? Creşterea economică, de aşa manieră încât 90% din efectele ei să se regăsească în buzunarele patronilor, ale bogaţilor, şi 10% în cele ale salariaţilor, ale săracilor?

Păi asta e o soluţie de dreapta: este singura şi cea dintotdeauna soluţie de dreapta a problemei sociale - mărirea, cu harpagonică reluctanţă, a pomenilor date de bogaţi săracilor, ca să nu se revolte şi să le ia bogăţiile!
(va urma)