România a întrerupt temporar tradiţionalul joc de glenze în politica externă. Am devenit, din nou, o ţară predictibilă şi ceva mai previzibilă, iar acesta este marele câştig al declaraţiilor răspicate de la Cotroceni. Lor li se opun avocaţii duplicităţii, legaţi prin fire ştiute sau nevăzute de Moscova, cuplaţi la nebănuitele ei resurse. Ei, duplicitarii, ne ametescă cu preţul gazului rusesc, prorocesc întunericul de la Răsărit dacă nu ne vom arunca la picioarele Gazprom cerând puţină lumină. Avem însă şansa să ne spălăm trecutul de trădători eterni, ruşinea de ţară care şi-a abandonat, de-a lungul istoriei, toate alianţele în care a intrat. Iar şansa asta se cheamă, vă place sau nu, Traian Băsescu.

Din trădare continuă a rezultat o ţara ciumată, bună de ţinut la uşa istoriei. Ne-am abandonat, pe rând, aliaţii occidentali, nazişti, comunişti, invocând mereu scuza laşă a locului ingrat ocupat pe harta: prinşi în mod fatal la răscruce. Ne-am adormit conştiinţa pe aşternutul moale al resemnării: suntem prizonierii jocului dublu în menghina marilor puteri! Argumente împrumutate de la ora de geografie au izgonit principiile şi morala din viziunea noastră istorică, redusă la un soi de oportunism slinos şi perpetuu. O inscripţie dăltuită pe fruntea naţiei, care îi defineşte şi azi pe cei mai mulţi dintre cetăţenii ei.
Cum putem scăpa de blestem? Prin asumarea până la capăt a angajamentelor luate, cu mult curaj, coerenţă şi luciditate. De exemplu, fără retrageri din Irak anunţate cu lacrimi în ochi urmate apoi de o ridicolă amnezie. Dar e bine că Guvernului Tăriceanu i s-au uscat lacrimile după soldaţii români din Irak. Este foarte bine că suportă astăzi, când preşedintele american George Bush vine la Bucureşti, doar ruşinea amneziei în loc de insuportabila ruşine a infidelităţii.
Pe alţi duplicitari îi auziţi astăzi pendulând la televizor: Băsescu s-a grăbit să susţină extinderea NATO cu Georgia şi Ucraina. Nu trebuia. Poate era mai bine să mai stăm, să mai vedem, să mai aşteptăm. Rusia ne va scumpi gazele şi aşa cele mai scumpe din Europa. Uite: nemţii cer timp, grecii pun condiţii, numai noi, stăm în poziţie de licurici. Un tip de discurs falsificator prin omisiuni vinovate, perfect oportunist, care probează lipsa de curaj a unei clase politice incapabilă să articuleze predicate clare şi ireversibile.
Preţul mare, probabil politic, plătit de România pentru gazul rusesc este încă un preţ mic cu care ne răscumpărăm un trecut duplicitar. Traian Băsescu pare dispus să-l plătească până la capăt, indiferent de costurile popularităţii sale interne. Istoria va decide dacă preţul plătit a meritat sau nu efortul.
Nu sunt expert în politica externă, n-am talente de analist Motorola, nici viziuni geostrategice. Dar pot să văd şi să judec cu mintea mea fapte mai clare decât curcubeul văzut de Bush acum patru ani la Bucureşti: România nu doreşte să construiască un pod către Rusia, cum ne sugera pe atunci preşedintele american. Doar că, atenţie! Îndemnul său era, ca şi garanţiile pacifiste date astăzi la Kiev, un fel de calmant administrat Rusiei, în contextul extinderii NATO cu România şi Bulgaria, nu o soluţie reală.
Astăzi, Rusia s-a isterizat şi vede în extinderea NATO spre Răsărit o ameninţare la securitatea ei. Logic, cei care susţin deschis lărgirea cu Georgia şi Ucraina devin automat duşmanii Moscovei. Traian Băsescu a avut curajul opţiunii într-un moment crucial. De acum, uitaţi de nuanţe în discursul politic extern. Alegem sau vom fi pierduţi.
Nu cred că vom putea îmbunătăţi relaţiile comerciale cu Rusia, că vom putea negocia isteţ un preţ mai mic la gaze şi că asta nu va costa nimic. Nu cred că ezitările, ambiguitatea raporturilor ca ţările din Răsărit şi oportunismul vor fi o soluţie. Ele ne fac, în cel mai fericit caz, suspecţi şi nesiguri. Nu vom putea fi, iarăşi, cu fundul în două luntri, cu sufletul în raiul NATO şi cu sacii umflaţi cu gaz în căruţa Moscovei.
Oportunism şi joc de glezne îşi permite acum o ţară ca Germania, intrată până în gât în afaceri pe picior mare cu Rusia, ale cărei companii intermediază exportul de gaz pipărat în România. Cu ţările din vechea Europa, şantajate masiv cu gaz rusesc sau aflate în profitabile relaţii comerciale cu oligarhii ruşi, o alternativa militară europeană la dispozitivul NATO devine utopie.
Altfel spus, singura soluţie validă rămâne NATO, mai precis soluţiile politice clare susţinute de Statele Unite în interiorul unei Alianţe profund divizate. Da, chiar şi trimiterea de trupe în Afganistan, într-un război aparent pierdut, face parte din obligaţiile României dacă vrem să ne câştigăm respect şi o poziţie onorabilă în interiorul Alianţei. Fără minime sacrificii, ne-am întoarce la oportunimsul nostru istoric, la loialitatea noastră declamativă.

Invitarea Ucrainei în procesul de aderare ar împinge graniţa NATO şi ar proteja România de expunerea directă la radiaţiile politice ruseşti. L-aţi auzit pe Băsescu invitându-l pe Putin la colaborare. Un formalism de gazdă: toate mesajele sale de până acum au fost de adio.