Toate campaniile au ceva de sirop dulce nestrecurat, plin de groscior. Dar campania de acum le întrece pe toate. Uninominalul a sporit exhibiţia candidaţilor faţă de alegători. Ca să prestezi cât mai bine într-o asemenea întrecere de carnaval, trebuie să fii dotat de la natură cu o structură de imbecil care le ştie pe toate, n-are nicio îndoială, e permanent convins de sine şi de ceea ce spune, şi mai ales de faptul că el e deştept şi restul sunt proşti. Aceasta este cheia pentru o bună performanţă în politica românească.

Peste toate acestea se suprapune, mimarea omeniei, a generozităţii, a sacrificiului. Vezi pe toate panourile, oameni, care, chipurile, îţi spun că sunt mereu cu gândul la tine, că tot ce fac, fac pentru tine, că numai împreună vom reuşi. Te asigură că luptă pentru cauza ta, şi mai toţi simt nevoia să te ia de prieten, pe tine alegător, împotriva celorlalţi candidaţii. "Ei cu ei, noi cu voi", ne spune Elena Udrea, în sloganul său, după ce înainte ne asigură pe toţi că luptă pentru cauza noastră. Suntem convinşi că va lupta pentru ea până i se va rupe elasticul din chiloţi. Campania Elenei Udrea este de departe una dintre cele mai greţoase campanii ale acestui uninominal. După ce s-a travestit în gospodină, bântuie acum emisiunile electorale, cu al său zâmbet de savarină dulceagă, mimând mereu bunul simţ, atitudinea responsabilă şi serioasă. Şi asta pentru că politicienii candidaţi, care apar pe la talk-show-uri de mare audienţă, nu-şi permit să se bată pe burtă cu alegătorii ca şi un candidat local rătăcit prin nu ştiu ce comune. Ei trebuie, nu-i aşa, să vină cu acel discurs sobru, profund, pentru că ei nu privesc problema pe termen scurt, ei au viziune. Politicienii au poate vizuinile lor, nicidecum viziuni. D-na Udrea are sigur o vizuină, însă e doar cu acces prezidenţial.
În rest, vorba poetului, alte măşti, aceeaşi piesă, zâmbete de carton, mâini întinse, gesturi victorioase menite a sugera încrederea în forţa candidatului. Toate acestea încep brusc cu o lună înainte de alegeri şi se termină la fel de brusc de parcă nici n-ar fi fost. O lună pe an, odată la patru ani, fac şi politicienii kitschul acesta colorat, numit campanie electorală, ca apoi să se poată întoarce la ale lor. Dacă e să ne gândim la raportul de timp, merită sacrificată o lună din viaţă, pentru patru ani de mandat.
Despre această campanie în care zarurile par de cele mai multe ori aruncate, în care capii de serie nu se întâlnesc în finală, ci stau la căldurică în colegii în care îşi dispută mandatul cu tot felul de neica nimeni, nu putem spune decât că a fost o nouă cacealma ordinară prin mimarea aerului de competiţie nemiloasă pe care vezi doamne ar fi adus-o votul uninominal. Nu este nicio competiţie şi nu se schimbă nimic prin vot, aşa cum gargarisesc într-una, tot felul de maimuţoi, mai mult sau mai puţin abstracţi. Aşa cum un sărac n-are ce căuta printre bogaţi, tot aşa un om adevărat, cu şira spinării nestrâmbată de interese materiale, n-are cum să intre în interiorul vreunei găşti de partid, care apoi să-l propulseze în alegeri.

Într-un film italian vechi, "Hoţii de biciclete", un tânăr sărac avea nevoie de bicicletă pentru a primi o slujbă, iar în caz că-şi pierdea bicicleta, pierdea şi slujba. La un moment dat i se fură bicicleta şi hoţul scapă neprins, iar omul rămâne fără loc de muncă. După ce caută disperat şi-n zadar se hotărăşte să fure şi el, dar este prins. Morala filmului aplicată la clasa noastră politică este, dacă nu faci parte din gaşca hoţilor de terenuri, fabrici şi voturi, nu-ţi poţi fura înapoi, nici măcar propria bicicletă. Păcălind şi minţind o lună întreagă, candidaţii fură voturile pe care-şi vor clădi mai apoi, hoţiile viitoare.