După o perioadă mai puţin animată, Adrian Năstase a venit în Transilvania pentru a ridica moralul filialelor şi a-l asigura pe reformatorul Ioan Rus de sprijinul său pentru funcţia de secretar general al partidului. Tot departe de Bucureşti şi de Ion Iliescu, actualul preşedinte al PSD a constatat că aparenţele şi evidenţele nu-l avantajează pentru candidatura la prima poziţie în partid, alegând cu înţelepciune să alerge pentru locul doi. Şi cum apele liniştite nu se potrivesc stării de democraţie au fost tulburate de anunţul lui Sorin Oprescu cum că ar vrea să-şi schimbe condiţia de "vice" al partidului cu cea de preşedinte executiv, adică tocmai funcţia pe care vrea să coboare Năstase. Cu două luni înaintea Congresului PSD se dovedeşte că funcţiile de conducere nu mai sunt un club închis, cu abonaţi pe viaţă. Sunt deja doi candidaţi pentru cea de preşedinte executiv şi probabil trei - Ponta, Rus şi Cozmâncă - pentru cea de secretar general, iar lista rămâne deschisă. Se poate spune că farmecul "conducerii colegiale" funcţionează fără greş şi este firesc să fie aşa, de vreme ce, oarecum eliberat de sub spectrul conducătorului absolut, PSD trăieşte o nouă tinereţe în materie de leadership. În PSD bate mistralul democraţiei aparente S-ar putea spune şi că PSD a ajuns la o înţelepciunea de pe urmă, pe care doar starea de partid de opoziţie ţi-o dă, după care o adevarată competiţie internă, nu experimentele nereuşite de până acum, îţi legitimează şefii. La aceasta s-ar putea adăuga şi nevoia presantă a unei oferte de lideri, proaspătă şi credibilă, care este la fel de necesară partidului ca şi sezonul reducerilor de preţuri la îmbrăcăminte, pentru adolescentele cochete. Dincolo de asemenea deziderate lăudabile, orice consumator regulat de politică, nu neapărat cârcotaş, ci avizat, poate remarca faptul că lupta pentru sferele de influenţă în PSD a devenit mai subtilă. Problema funcţiilor nu mai este tranşată de dosarele de cadre ale lui Cozmâncă. "Resursele umane" nu se mai închid între coperţi de carton, ci sunt prilejul unui şah destul de complicat şi cu mişcări neaşteptate. Altfel cum s-ar explica decizia lui Sorin Oprescu de a încerca să fie "numărul doi", o funcţie ce părea, printr-un acord tacit, rezervată pentru Năstase. Timp de mai mulţi ani, Oprescu a acceptat să fie obiect "de lux" în conducerea PSD, un fel de rebel ascultător şi pată de culoare, necesară unei conducerii cenuşii şi conservatoare şi candidat peren la Primărie. Dintr-o dată, vicepreşedintele PSD vrea să se transforme dintr-un apropiat, în particular, al lui Ion Iliescu, în secundantul său oficial la şefia partidului. Altfel care ar fi sensurile vizitei lui Adrian Năstase în Transilvania? Preşedintele PSD este pe cale să devină un politician solitar. Iar singuraticii, mai ales în politica noastră, au prieteni puţini, dar de nădejde şi este firesc să caute acolo sprijin la greu. Fără a fi centrul de greutate al PSD, considerate elitiste de către electoratul tradiţional al partidului, filialele de dincolo de munţi au fost într-un evident progres în ultimii ani, iar părerea lor este departe de a fi ascultată la centru cu o îngăduinţă politicoasă. Rămâne de văzut cât de animată va fi lupta pentru putere în cel mai important partid al opoziţiei. Dacă subtilitatea va fi folosită şi în situaţii de frondă mai serioasă. Ca orice partid care se respectă PSD a mai trecut prin aşa ceva, când avea alte titulaturi. În `92 a fost despărţirea de Petre Roman şi de "reformatorii" lui, în `97 a plecat Meleşcanu, cu Boda, Enache & Co. Azi, Roman este aproape un "no name" în ecuaţia politică, iar Meleşcanu a ajuns lider de complezenţă într-un partid aflat la putere. Dincolo de mişcări, strategii, apariţii-surpriză, dispariţii banale, lumea aşteaptă, cu sufletul la gură, un contracandidat, chiar şi formal, pentru Ion Iliescu, care se pare că nu există şi cine va fi marele perdant, într-o competiţie aparent democratică.