Mesia micului ecran
Printre sumedenia de personaje care au ieşit din cutia televizorului în toţi aceşti ani de democraţie originală, succesul cel mai mare l-a avut şi-l va avea, mult timp de aici încolo, micul mesia al micului ecran. Personajul cu pricina a excedat cu precădere din mediul politic. Dată fiind cantitatea mare de frustrare pe cap de locuitor pe care o produce viaţa din România, apariţia acestui personaj este de-a dreptul naturală.
De-a lungul timpului, i-am putut vedea pe un Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Traian Băsescu sau chiar jurnalişti, showmani de televiziune, revoltându-se furibund, ba în faţa unor contraopinenţi, ba vorbind singuri în faţa camerei de luat vederi şi răzbunându-i emoţional pe frustraţii şi dezamăgiţii locuitori ai camerelor mici de apartament. Toată această revoltă firească şi justificată căreia îi dă glas noul mesia al audiovizualului este una cât se poate de seducătoare şi de promiţătoare. Aşteptările imediate, vizavi de aceşti seducători mesianici, ar fi de concretizare în acţiune a întregii porniri de revanşă socială. Dar totul se opreşte aici, aidoma unei treziri dintr-un vis frumos. Micul Che Guevara de Dâmboviţa suferă un avort spontan. Justiţiarul de studio nu schimbă lavaliera pe mitralieră. Având parte de-o evoluţie publică fabuloasă, acest mesia de televizor ajunge să crească-n popularitate, într-un an, cât alţii în zece, mai ceva ca Făt Frumos. În timp ajunge să-i crească partidul sau ratingul, după caz. Beneficiul devine unul strict personal. Astfel că legătura menită să ducă la fapte, dintre mesia şi popor, nu se mai produce. Tot acest elan revoluţionar nu trece în registrul faptelor, el nu face decât să treacă sticla şi să producă rating. Cel dintâi doreşte să rămână o primadonă a spaţiului public continuându-şi exhibiţiile pe sticlă, iar cei din urmă preferă comoditatea revoltei de apartament în faţa unui şpriţ. Laşitatea e numitorul comun al acestei relaţii platonice, dintre falsul salvator şi cei mulţi şi mocniţi. Până la urmă se dovedeşte că totul nu este decât o supapă ce produce fâsâitul eliberator menit să regleze metabolismul social, întru buna sa funcţionare vegetativo-digestivă.
Criza, care ne tot ameninţă, va aduce cu sine pe lângă amplificarea sărăciei şi a sentimentului cetăţeanului că este abandonat de stat şi cadrul genetic cel mai propice pentru perpetuarea speciei demagogului revoluţionar. Dacă la americani uraganul crizei l-a promovat pe un Obama, la noi puhoaiele revărsate ale crizei vor fi îngheţate de minciunile mesianicilor electorali.
Şi toate acestea se întâmplă pentru că România nu e ţara lui Obama şi nici al lui Che Guevara. Acesta din urmă n-ar fi avut, oricum, nicio şansă în faţa revoluţionarilor de studio autohtoni, eventual putând ajunge, cel mult, cameramanul lor. Să ne aducem aminte că şi Revoluţia din '89 a sfârşit prin a fi un spectacol de televiziune. Pentru noi, ca popor, revoluţia nu este o vocaţie, pentru că nu ne eliberăm niciodată de nimic, cel mult ajungem să ne debuşăm frustrările, de-o clipă, prin aceşti mici mesia ai micului ecran.
Nu e nimic de facut, pentru ca acest popor e dezbinat. Oricine il poate conduce, suntem o potie nu un popor. Felicitari pentru articol, ati fost din nou la inaltimea asteptarilor.
tare de tot
tare de tot