Trăim într-o lume consumatoristă, individualistă, atomizată total. O lume tot mai desacralizată de un sens transcendent ei. În contextul acesta, pare tot mai greu ca o idee sau, de ce nu, o ideologie să ajungă să unească nişte minţi, mai mult sau mai puţin luminate.

Mulţi istorici au decretat deja sentenţios moartea ideologiilor. Secolul XX, considerat secolul ideologiilor, a apus, spun specialiştii, iar odată cu el şi bătălia ideologică. La o analiză mai profundă ne-am putea da seama că lucrurile nu stau chiar atât de clar, putându-se demonstra astfel că aspiraţia secretă pentru o filozofie sau o ideologie reprezintă o constantă a omenirii, ba chiar şi a omenirii de azi, atât de lipsită de dimensiunea ei spirituală.
Conflictul ideologic pare a fi intrat momentan într-o latenţă, urmarea firească a falimentului celor două mari ideologii extremiste ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Cu toate acestea, reglarea de conturi post-istorică, prin procese de conştiinţă făcute unor mari personalităţi politice sau culturale, care au îmbrăţişat la un moment dat o ideologie, încă uneşte şi dezbină oamenii. Dacă omul zilei de azi n-ar mai avea nici o străbatere de conştiinţă pusă în slujba unei idei, atunci s-ar manifesta pasiv şi nu ar mai avea atâta clocot în judecata sa asupra istoriei. Procesele istoriei secolului XX nu sunt nici pe departe încheiate, ele nasc încă polemici violente, ba chiar pot fi o armă eficientă în încercarea de a-ţi doborî adversarul. Personalităţi culturale, şi nu numai, de la noi şi de pretutindeni, în special cele cu trecutul dedicat partizanatului de dreapta, au parte de un rechizitoriu retrospectiv, menit a le desfigura imaginea, iar indirect şi opera. Pentru exemplificare este suficient să pomenim cazul dramatic al lui Mircea Eliade, care, pentru că a avut demnitatea de a nu-şi pune cenuşă-n cap în legătură cu trecutul său legionar, este împuşcat post-mortem în mai multe limbi şi-n mai multe ţări, dintre care evident nu putea lipsi nici ţărişoara sa dragă.
Ideea naţională, care părea pierdută pe undeva prin garderoba istoriei, pare a aprinde din nou focul mocnit al luptei ideologice. Prilejul reafirmării ideologiei naţionaliste pare a fi oferit şi de realităţile ultime ale vieţii europene - şi mă refer aici la Serbia sfârtecată - care demonstrează că o Europă unită, uniformă şi cu graniţe fictive este o pură utopie. Această utopie este contrazisă de realitatea unui instinct naţional şi teritorial, ce are la bază şi un simţ al proprietăţii, care este adânc sădit în gena umană. Până la urmă şi teritoriul unei ţări poate să însemne la o scară mai mare, exact ceea ce înseamnă casa pentru o familie. Acele lucruri sunt ale acelor oameni: casa, pământurile şi, nu în ultimul rând, tot ceea ce formează ele laolaltă, şi anume teritoriul numit ţară. Aşa că atâta timp cât va exista omul va exista şi proprietatea numită ţară, doar că ea din păcate mai poate fi privatizată din când în când în folosul celor puţini.

În concluzie, dacă oglinda vieţii nu reflectă la ora asta decât individualismul consumist al societăţii actuale, undeva, ascuns şi mocnit, stau ascunse vechile dihonii dintre oameni, care oricând pot îmbrăca forma unor conflicte ideologice la suprafaţă.