La 8 mai 2009, răposatul Partid Comunist Român ar fi împlinit 88 de ani. Mitinguri, spectacole muzical-coregrafice, stadioane pline cu pionieri, şoimi ai patriei şi utecisti, secera şi ciocanul la putere - toate acestea marcau fiecare zi de 8 mai, pentru partidul unic, mereu învingător. Zi liberă în mod oficial, de 8 mai răsunau cântecele de slavă în cinstea partidului şi conducătorului iubit.

Ca înaintea oricărei sărbători oficiale, pe rafturile magazinelor stocurile creşteau timp de câteva zile, scăzând amploarea cozilor cu care românul era atât de obişnuit. Ziarele titrau cu litere roşii titluri în cinstea acestei zile, iar fruntaşii în muncă şi comuniştii de nădejde recepţionau cu mândrie decoraţii în piept. Potrivit Raportului final al Comisiei conduse de Vladimir Tismăneanu, apariţia Partidului Socialist-Comunist, redenumit curând Partidul Comunist din România (PCdR), este rezultatul scindării Partidului Socialist în timpul Congresului de la Bucureşti din mai 1921. Totuşi, istoriografia comunistă a prezentat scindarea ca fiind primul congres al PCR. Imediat după fondare, gruparea s-a afiliat la organizaţia Komintern - Internaţionala a III-a, creată de Lenin în 1919, ce reunea toate partidele de orientare socialistă, comunistă, bolşevică. Internaţionala a III-a recunoştea Manifestul Partidului Comunist ca platformă-program a mişcării internaţionale comuniste, orientată către acţiuni, scopuri şi mijloace violente: ura de clasă, abolirea proprietăţii private, crearea unui partid unic, centralizarea mjiloacelor de comunicare şi transport şi a finanţelor, confiscarea bunurilor duşmanilor de clasă şi mişcări sociale violente în general. Ca atare, deşi istoria formării PCR este studiată superficial şi în zilele noastre, formaţiunea nu poate fi tratată decât ca o organizaţie de tip terorist, născută dintr-o ideologie explicit violentă, cu scopuri şi mijloace violente, dedicată unei practici sociale violente cu caracter antistatal şi antipatriotic, potrivit Raportului Tismăneanu. În 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de "acţiuni antiromâneşti", demonstrându-se că acţiona în interesul Moscovei. Două decenii, până în august 1944, partidul a rămas în ilegalitate şi nu a numărat mai mult de 2.000 de membri (în timpul celui de-al doilea război mondial, număra mai puţin de 1.000 de membri). Dintre aceştia, potrivit unor date din 1930, românii ar fi reprezentat 23% din membri, maghiarii - 26%, evreii - 18%, ruşii, ucrainenii - 10%, iar bulgarii - 10%.

Secretarii generali ai partidului au fost Gheorghe Cristescu (1921-1924); Elek Köblős (1924-1927); Vitali Holostenco (1927-1931); Alexander Stefanski (1931-1936); Boris Stefanov (1936-1940); Ştefan Foris (1940-1944); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954); Gheorghe Apostol (1954-1955); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1955-1965) şi Nicolae Ceauşescu (1965-1989).